Străbunicii mei sunt Petrică şi Linca. Atunci când ei s-au căsătorit aveau drept locuinţă un bordei, iar în acel bordei locuiau cu părinţii lor şi cu cele trei surori pe care le mai avea străbunica mea, Linca. Să ştiţi că şi în acele vremuri existau destule neînţelegeri, aşa că ele fiind patru surori, înghesuite toate în acel mic spaţiu şi apăsând pe umerii lor toată sărăcia acelor vremuri, se mai şi certau. Obişnuiau să realizeze frumoase lucruri cusute de mână: îşi cusea fiecare cămăşi de marchizet, care de care mai interesante, împodobite cu râuri şi fluturtaşi din arnici. De obicei, cuseau mai mult seara, la lumina opaiţului, căci ziua erau ocupate cu munca la câmp sau cu treburile prin gospodărie. Din cauza neînţelegerii ce exista între ele, şi-au împărţit până şi pereţii bordeiului. Fiecare din fete şi-a ales câte un perete, şi-a făcut câte un opaiţ ,ca o candelă, pe care l-a fixat în perete, iar seara, până noaptea tărziu, cusea fiecare la lumina opaiţului ei. Care obosea prima şi trebuia să se culce, îşi stingea opaiţul, dar adormea în lumina celorlalte trei opaiţe ale surorilor ce se întreceau în vrednicie. Şi tot aşa, până ce oboseau, pe rând toate. Opaiţele ţineau loc de lampă şi erau făcute dintr-o strachină de lut ars în care puneau untură topită sau untdelemn şi un fitil. Un capăt al fitilului se băga în untură, iar celălalt, care rămânea afară, se aprindea. Bine sprijinit de buza străchinii, făcea lumină cât timp era unsoare în strachină. Feştila acelei lumini, slabă, producea un miros foarte neplăcut, mai ales că, de multe ori, negăsindu-se fitil la prăvălie, îl înlocuiau cu bucăţi mai groase de cârpă, răsucite în formă de fitil. Bag seamă că de cănd lumea şi pămăntul există ceartă şi duşmănie.Chiar şi între fraţi, dar mai ales între surori, că ele sunt mai caţaoane.
Aşa cum v-am spus, cu ani în urmă aproape toată lumea era foarte săracă. Străbunicul meu, Petrică Taslâca, era un om foarte sărac. Ca să-l mângâie, mama lui i-a zis ,,Pecică al mamii scump”. Acest nume, de Pecică, parcă i-a creat un destin anume: să fie un nume purtat doar de oameni săraci. De atunci şi până în zilele noastre nouă ni s-a spus ,,de-alde Pecică”. Şi chiar dacă una dintre generaţii s-ar fi ridicat puţin în societate, nu a durat mult şi a decăzut, iar noi toţi am rămas tot cu un nume de oameni săraci. Eu sunt copilă din a patra generaţie şi am jurat ca de la mine încolo acest nume să-şi ridice prestigiul în lume, să nu se mai numească ,, alde Pecică cei săraci”, ci să se numească altcumva, nu ştiu nici eu cum, dar să fie de stare mijlocie, căci pe mine m-a afectat rău povestea acestei porecle, care, ca o pecete, m-a nefericit din ce în ce mai mult.
Iar acum să revin la subiectul meu…
Străbunicul meu, Petrică, împreună cu străbunica mea, Linca, au dat naştere la patru copii, toate fetiţe: Leanca, Ştefana, Ioana, iar mezina a fost Floarea, bunica mea. Leanca a fost copila ce le-a murit prima. Ştefana s-a spălat pe cap, şi-a strâns părul coc şi a plecat la horă cu capul ud. Fiind foarte frig, a făcut meningită şi a murit, plătind astfel tribut greu fuduliei şi nesăbuinţei tinereşti. Ioana, cea de a treia fiică a lor, a crescut mare şi s-a căsătorit. Dar destinul i-a jucat şi ei feste: a schimbat trei bărbaţi. Soarta a pricopsit-o în comuna Bucinişu, judeţul Olt cu cel mai leneş om din sat. Mergea cu ea la câmp, se aşeza la umbra carului şi de acolo îi poruncea ce să facă:
- Puica mea cu trei pogoane şi lada plină de ţoale, zii! Aşa! Dă-i! Bravo! Munceşte, că neicuţa te iubeşte, deseară te răsplăteşte şi numai bine-ţi gândeşte!
Ea prăşea porumbul de pe lotul pe care acel bărbat îl avea, ea secera, ea făcea snopii şi-i ridica în clăi, iar el stătea la umbră. Seara o răsplătea cu multă mâncare şi băutură. Munca, oboseala, mâncarea şi băutura au îmbolnăvit-o rău de tot în scurt timp: ficatul n-a mai rezistat şi a făcut ciroză. Iar el îi dădea mereu să bea şi să mănânce ce nu trebuia, în loc s-o îngrijească, iar când şi-a dat seama că i se apropie sfărşitul, a pus-o într-o căruţă şi a adus-o acasă părinţilor ei, în comuna Vădăstriţa, unde a şi murit. Pentru cât i-a muncit acestui trântor şi pentru tot ce a făcut în gospodăria lui, acestă bestie n-a fost capabilă să o îngrijească sau s-o înmormânteze. A fost un laş, lui nu i se poate spune om. Cum o mai răbda pămăntul un asemenea suflet de câine?...
După ce străbunicii mei au înmormântat-o şi pe cea de a treia fiică a lor, au mai rămas cu ultima, şi cea mai mică dintre fete, Floarea, care le-a trăit şi de care au avut parte. Cu multă grijă şi în mare suferinţă au crescut-o pe Floarea, despre care v-am spus că va fi bunica mea. Mare frică s-a cuibărit în bietele lor suflete de teamă să nu rămănă şi fără ea.
Dar Floarea s-a făcut mare şi, cum se obişnuia pe atunci, ca toate fetele mari, mergea la horă în sat duminica. Acolo s-a întâlnit cu bunicul meu, Ion Tănase, un flăcău de naţionalitate machedoneană din comuna învecinată, Urzica. Era printre cei mai buni meşteri în construcţii, iar în acea perioadă majoritatea caselor din comunele din împrejurimi erau făcute de el, căci i se dusese vestea de om cinstit şi vrednic ce era. Şi acum, în anul 2008, se mai vede ici şi colo câte o casă construită de mâinile lui deoarece obişnuia ca toate construcţiile să fie ornate cu păpuşi. După părerea mea, erau foarte frumoase, dar de atunci şi până azi, gustul oamenilor s-a schimbat şi generaţiile care s-au succedat le-au dărâmat pe cele vechi, şubrezite, în locul lor ridicându-se construcţii noi, fapt ce dovedeşte mentalităţi schimbate şi un nivel crescut de bunăstare.
Întâlnind-o pe Floarea, bunica mea, la horă, Ion a plăcut-o şi s-au luat. El n-a ţinut cont că bunica mea locuia într-un bordei, ci, cunoscăndu-şi puterea de muncă şi capacitatea morală şi intelectuală, nu s-a speriat de situaţia ei materială. Ce ţi-e şi cu viaţa asta…în dragoste nu e frumos decât ce-ţi place ţie! Neajunsurile nu le-a încovoiat dorinţele, dar nici ei n-au tănjit după realizări ce le-ar fi depăşit puteriloe, aşa că nu se sfiau să se distreze, mergând mereu la horă în sat sau la nunţi.
Într-o zi de duminică, fiind la o nuntă în sat, îmbrăcaţi ţărăneşte, dar curat şi elegant, în costume naţionale, cum se obişnuia pe atunci, au fost zăriţi de un mare negustor din acele vremi care, impresionat de aliura lui Ion, îmbrăcat într-o cămaşă albă de o spărgeai în limbă, cum se zicea, cu brâu pe deasupra şi iţari frumos aranjaţi, a admirat felul în care juca de-i sfârâiau călcâiele şi stârnea praful cu opincile lui legate cu nojiţe peste ciorapii groşi din lână. După terminarea jocului, moş Pandele, negustorul, s-a apropiat de bunicul meu şi i-a zis:
- Cum te cheamă, măi tinere?
- Ion Tănase, moş Pandele.
- Mă Ioane, taică, frumos eşti, bine făcut arăţi, îmbrăcat bine te prezinţi, la jucat văd că-i întreci pe toţi, dar de stat cum stai, acasă la tine?
Atunci, bunicul meu a lăsat capul în jos şi a răspuns ruşinat:
- De stat stau foarte rău, moş Pandele, pentru că eu, aici, sunt băgat în casă la muiere, iar femeia mea provine dintr-o familie foarte săracă, însă eu o iubesc şi vreau să fac casă cu ea. Acum..., deocamdată, stăm într-un bordei, împreună cu părinţii ei, în acestă comună, dar promit că până la anul care vine, la bâlciul tradiţional de Sfânta Marie, când vei trece pe lângă curtea mea, vei găsi o casă nouă, o magazie, o curte închisă cu gard şi tot ce-i trebuie unui om în gospodărie. Şi o bancă la poartă, pe care sper să te odihneşti cănd o să mă vizitezi. O să fii tare bucuros cănd ai să constaţi că m-am ţinut de cuvânt.
Atât a trecut, un an de zile şi bunicul şi-a ridicat o casă din paiantă cu cinci încăperi, o magazie cu grajd dedesubt, pătul şi coşare, şi-a cumpărat cel mai frumos car cu cei mai falnici boi, o vacă cu lapte, porci şi ce-i mai trebuia unui gospodar la casa lui. A făcut gard la toată curtea, de jur-împrejur, iar la poartă a aşezat o bancă. În ziua de 15 august, de Sfânta Marie, ziua bâlciului tradiţional de la Vădăstriţa, stătea pe bancă, la poartă, şi-l aştepta pe marele şi neegalatul negustor şi om de afaceri, Pandele. N-a trecut prea mult timp şi acesta şi-a făcut apariţia. S-a apropiat, s-a oprit, a privit, a văzut totul schimbat şi s-a minunat, zicând uimit:
- Să trăieşti, Ioane, taică, eşti cu adevărat om de cuvânt! Nu credeam că ai să reuşeşti să faci asemenea avere într-un singur an. Să trăieşti şi să stăpâneşti sănătos tot ce-ai agonisit! Dar mai vreau să-ţi spun că nu credeam să reuşeşti într-un an să faci ceea ce alţii nu realizează într-o viaţă. De aceea m-am găndit să-ţi propun să colaborezi cu mine.
- Mulţumesc, neică Pandele, dar nu te supăra că te refuz. Pe mine m-a programat Dumnezeu pentru altceva. Eu vreau să fiu liber ca pasărea cerului, să nu depind de nimeni şi să toc pe vătrai la mine în bătătură. Stau la cuibul meu, cu muierea ce mi-a fost hărăzită şi vreau să avem o viaţă tihnită şi mulţi copii.
Bunicul şi bunica mea au avut cinci copii. Pe primul, băiat, îl chema Mărinică şi a murit la vârsta de şapte ani. Al doilea, tot băiat, se numea Ştefan şi a murit pe când avea căteva luni. Cel de al treilea a fost tot băiat şi i-au pus numele Gheorghe. A urmat o fetiţă, pe care au botezat-o Floarea şi care este mama mea. După aceea au mai dat naştere unei fetiţe pe care au numit-o Ecaterina.
Bunicul meu, gândind că are mulţi copii şi trebuie să nu-i lase de izbelişte pe lume, s-a hotărât să le cumpere un lot de zece pogoane de teren arabil şi două pogoane de vie la nisipuri, în podgoriile comunei Urzica.
Dar n-a apucat, bietul, să se bucure de toate realizările lui, căci s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac şi a murit. Au rămas fără tată trei copii de vârstă fragedă, iar bunica, de durere şi griji multe, în mai puţin de un an, a făcut atac cerebral şi a rămas paralizată pe jumătate din corp. De atunci a început coşmarul vieţii lor.
Pănă să le moară tatăl, mama, cu fratele şi sora ei, n-au cunoscut lipsurile şi s-au bucurat de o copilărie fără griji, având tot ce le era necesar. Se bucurau de toate sărbătorile din calendar, tăiau doi porci pe an, la Crăciun şi Paşte, aveau vacă cu lapte, ce mai, strictul necesar era asigurat, iar copilăria foarte fericită. Odată cu dispariţia tatălui, toată fericirea lor s-a dus pe apa sâmbetii. S-a terminat ca şi când n-ar fi fost decât un vis frumos. Pe deasupra aveau de-acum şi o mamă paralizată, iar marile necazuri au venit peste ei ca un tăvălug de neoprit.
Într-o zi, pe cănd Floarea, mama mea, şi Ecaterina, mătuşa mea, erau la câmp, iar fratele lor în armată, pe mama lor, adică pe bunica, a luat-o un cetăţean din sat, N.T., cu căruţa şi a dus-o în comuna Brastavăţu, unde se afla un birou notarial ca să-i văndă două pogoane de teren arabil şi o jumătate de pogon de vie. Acolo au făcut un act de vănzare-cumpărare care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi o mare mârşăvie: acel om fără suflet a pus în acte tot lotul de zece pogoane de teren arabil şi cele două pogoane de vie. Astfel, întreaga avere a familiei, lăsată de bunicul copiilor lui, a fost văndută de bunica acestui hoţ pe un curcan şi o damigeană de vin. Trebuie spus că bunica nu se afla în deplinătatea facultăţilor ei mintale şi că nici nu ştia carte. Ea a pus degetul parafând sentinţa familiei la cea mai aprigă sărăcie. Iar seara, când cele două fiice s-au înapoiat de la munca câmpului, le-a spus:
- Doamne, ce frumos băteau fetele ălea la maşinile de scris! Parcă-l vedeam pe Ion al meu sărind în ritmul muzicii duminica la horă...
Fetele au rămas mirate, apoi au întrebat-o:
- Dar unde ai văzut tu, mamă, maşini de scris?
- Păi...fusei azi cu neanto N.T. la Brastavăţu de-i vândui două pogoane de pămănt şi o jumătate de pogon de vie.
Ele au sărit ca arse:
- Pe cine ai întrebat tu ca să faci asta?
Iar ea le-a răspuns:
- Pe nimeni, fiindcă sunt stăpână şi fac ce cred eu că e mai bine pentru voi. Şi le-a arătat damigeana de vin şi curcanul.
Ele, văzănd cât a fost de înşelată mama lor şi supărate foc, s-au dus la N.T. acasă, l-au strigat la gard, iar el a ieşit la poartă având aerul omului stăpăn pe situaţie şi mulţumit de sine.
- De ce neică N. ne-ai înşelat mama? I-ai luat două pogoane de pămănt şi o jumătate de pogon de vie pe un curcan şi o damigeană de vin?
Le-a răspuns răzănd:
- Ha, ha, ha...Ce vorbiţi de două pogoane? Mama voastră mi-a vândut tot lotul de zece pogoane de pământ şi toată via. Uite actul pe care şi-a pus degetul.
Au rămas stană de piatră, au început să plângă, să se vaiete, s-au tăvălit prin ţărână, au crezut c-o să moară. În hohote l-au rugat să le lase măcar jumătate din avere că n-au din ce trăi, dar el le-a luat la goană, le-a înjurat şi le-a trântit poarta în nas, asmuţind câinii pe ele.
Nemaiavând nici o palmă de pămănt şi nici din ce trăi, viaţa familiei a devenit din ce în ce mai grea. Bunica, după o vreme, a început să vândă şi ce se mai găsea prin gospodărie: carul şi boi, apoi ţigla de pe pătul şi casă şi, în cele din urmă, de parcă ar fi venit sfărşitul lumii, a dărăme pereţii pentru a pune pe foc lemnele din casa de paiantă făcută din sudoarea şi priceperea bunicului meu. N-a mai rămas decăt o încăpere acoperită cu maldăre din coceni de porumb şi păpuşi de tutun de curgeau picăturile înăuntru, atunci cănd ploua, ca şi afară. După cinci ani, mai mult din prostie decât înşelaţi, ajunseseră cei mai săraci dintre săracii satului.
Cănd a venit din armată fratele mamei, Gheorghe, şi a aflat prin ce vicleşug a fost vândut pământul, s-a dus la câmp să-l caute pe N. L-a găsit dormind sub car, cu puşca pe piept. S-a furişat încet, i-a luat puşca şi i-a înţepenit-o în gură, apoi l-a trezit zicăndu-i:
- Hei, neică N., acum ar trebui să-ţi bag zece gloanţe pe gât pentru cele zece pogoane de pământ pe care le-ai luat cu japca.
Văzându-se încolţit, a început să-l roage:
- Lasă-mă Gheorghe taică, să trăiesc, şi-ţi voi da înapoi pământul şi via!
L-a lăsat, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Tata-unchiul s-a depărtat de el fără să-l atingă şi i-a zis: - Ne-ai înşelat! Dumnezeu o să aibă grijă de tine pentru asta.
Bunica nu s-a oprit din vânzări şi nici n-a chivernisit bine avuţia din gospodărie, aşa că i-a rugat pe vecinii din partea stângă a casei să cumpere, pe mai nimic, cea mai mare parte a curţii, iar aceştia, profitând de situaţie, au acceptat cu bucurie. Sărăcia şi nevoile în care se zbăteau ai mei i-au determinat să vândă până şi verigile din vatră şi căldarea mare de aramă.
Mi-a mai povestit mama că vecina de peste drum se urcase pe casa noastră să dea jos ţiglele cumpărate pe căte o farfurie de mâncare, iar în locul ţiglelor tot ea, vecina noastră, împingea maldăre de coceni şi tutun.
De acum, întreaga familie a suferit din greu.
În curând, Gheorghe, cel venit din armată, a plecat de acasă şi nu s-a mai întors niciodată. A intrat ca cioban în slujba unor oameni gospodari din comuna Urzica, la care a slugărit cinci ani de zile, după care s-a însurat cu o femeie văduvă de război care avea un băieţel, Vică, a cărui poveste o veţi afla mai tărziu. Chiar socrii femeii, adică părinţii tânărului mort pe front, i-au dat-o de soţie şi l-au primit în casă ca şi cănd ar fi fost fiul lor. El a acceptat situţia şi nu s-a sfiit, chiar dacă în familia acestora exista şi o fiică handicapată, să li se alăture. Erau gospodari, recunoscuţi pentru hărnicia lor şi trudeau îndeajuns încât să li se îndestuleze casa, deşi numărul persoanelor ajunsese la şase. A pus mult suflet în tot ce făcea, îşi respecta familia, ba chiar o iubea, şi din acest respect şi dragoste s-a ivit dorinţa de a-i lăsa băieţelului casa care i se cuvenea de la tatăl său decedat, iar el şi familia lui, de-acum cu două fete, Valica şi Măria, s-au mutat într-o casă cumpărată cu bani puţini căci era cam dărăpănată. În căţiva ani au dărămat-o şi au construit o casă nouă, mare şi frumoasă, în care au stat peste douăzeci de ani.
A intrat gestionar la bufetul din comună şi, timp de douăzeci şi cinci de ani, a muncit cu sârg, a pus bănuţ peste bănuţ şi le-a făcut case arătoase celor două fiice ale lui. Trebuie spus că fiica cea mică, Măria, era foarte vrednică şi gospodăroasă, mergea cu el la bufet încă din fragedă copilărie. Ba mai mult, în timp ce tatăl se ocupa de construcţia casei şi de meşterii care lucrau, ea ducea tot greul birtului, spălând zilnic sute de pahare şi halbe de bere şi fiind atentă să nu fie înşelată de beţivanii care mişunau în jurul ei. Seara, când se apropia ora închiderii, tatăl său se ducea la bufet s-o ia acasă sau rămânea în locul ei până noaptea târziu ca să mulţumească clienţii. Au muncit mult, dar au şi făcut destulă avere.
Ar trebui să vi-l descriu pe unchiul meu pentru a vă da seama că era un om fermecător. Era un om potrivit ca înălţime, brunet, sprâncenat, cu părul negru, numai inele. Era slab, cu picioarele cam îndoite. Era cam urâţel, dar cu un şarm deosebit. Avea un fond sufletesc bun şi era energic, încât părea inepuizabil, şi transmitea celor din jur voioşie şi bună dispoziţie. Pentru corectitudinea lui şi pentru felul de a fi era simpatizat de oamenii din sat. Vorbea foarte mult şi-i plăcea să-şi dea importanţă, dar sufletul lui era mare. Când se ducea la bufet şi vorbea, stăteau ţăranii cu gurile căscate şi ascultau tot ce le pălăvrăgea el.
Ca să le meargă treaba şi mai bine, a lăsat-o pe fiica cea mică, Măria, împreună cu soţia lui, tuşa Leana, la bufetul din Urzica şi, vreo cinci ani, a fost angajat gestionar la bufetul din Vişina Veche, comună mare, poală de oraş, cu oameni gospodari, harnici şi ambiţioşi, de unde s-a întors cu o căciulă de bani, căci avea vad comercial mult mai bun decăt la el în sat şi a dat peste un preşedinte de cooperativă, pe nume Florea Prioteasa, care l-a ajutat foarte mult văzându-l harnic şi cumsecade. Îi aducea marfă diversificată la bufet, nu numai băuturi, ci şi ce se căuta mai mult şi mai mult în perioada aceea, uneori tone de peşte din balta Potelu, alteori brânză de la Vaideeni, măsline, pastă de mititei sau scrumbii în ulei pe care le serveau clienţilor care doreau să pună ceva mâncare în gură înainte de o ţuică sau după un vin bun de buturugă, iar el nu l-a dezamăgit niciodată pe acest om providenţial. S-a înţeles cu Florea Prioteasa mai bine decăt cu tatăl sau fraţii lui şi s-au despărţit prieteni şi cu mari regrete că viaţa, după ce le-a oferit şansa de a se întălni, le-a dăruit şi povara înstrăinării.
Mătuşa Elena era o femeie înaltă, frumoasă şi curată. Era chiar foarte curată. Tot ce o înconjura strălucea de curăţenie. Mâncarea cea mai gustoasă pe care am putut s-o mănănc din mâna ei erau ouăle făcute moi în tigaie. Eu n-am reuşit niciodată să le prepar ca ea şi, de când a murit, le duc dorul. Mereu îmi amintesc de mâinile ei lungi şi curate cum aşezau pâinea în coşuleţ, frumos tăiată şi cu mult gust, cum îmi punea tigaia curată în faţă cu ouăle moi, aurii, pe care le mâncam până nu mai rămânea nimic. Fiica lor, Vatica, având vărsta mea, născută în 1950, se întrecea cu mine la mâncare şi abia acum îmi dau seama că mătuşa de-aia mă chema să mănânc cu ea, ca să ne îndemnăm amândouă, căci era slabă, cu nasul mic şi brunetă şi nu prea arăta bine. Acum este şatenă, cu nasul tot mic şi poartă părul în coc, este grasă şi mereu spune că e bolnavă. Soţul ei, Petrică, este un bărbat slab şi blond. Dumnezeu i-a blagoslovit cu doi băieţi şi o fată, fiecare şi-a ales drumul în viaţă aşa cum şi-a dorit, are situaţie familiară bună, stăpâni pe poziţie şi gospodari la casele lor.
Măria, fata cea mică a unchiului meu, este brunetă, scundă de statură, cu ochi negri, sprâncenată, cu nasul puţin cam mare. Îi seamănă unchiului Gheorghe la faţă, este bună la suflet, dar o moşteneşte pe mama ei în privinţa curăţeniei. S-a căsătorit cu un băiat scund, brunet, din comuna Brastavăţu, pe care l-au acceptat în casa lor cu bruma de avere pe care i-au dat-o părinţii lui. S-au înţeles bine, au muncit cât au putut şi au dat naştere la trei fetiţe şi un băieţel. Fetele sunt foarte frumoase, seamănă cu tatăl lor, iar băiatul seamănă cu maică-sa şi cu unchiul meu. Când îl văd în târg la Izbiceni îmi apare ca-n vis unchiul Gheorghe, Dumnezeu să-l odihnească în pace că a murit de curând şi, deja, îmi este dor de el. Băiatul lucrează ca şofer la un atelier de cruci al unui vecin de-al lor şi le vinde prin diferite tărguri. Îl văd mai des în târg la Izbiceni pentru că are locul în faţa magazinului meu. Mă înţeleg foarte bine cu el, îl preţuiesc şi-l admir pentru că este cuminte, cumsecade şi respectuos cum rar întâlneşti o persoană printre tinerii de azi.
Vică, fiul mătuşii mele rămase văduvă în urma decesului soţului plecat pe front, a avut noroc de un tată vitreg bun şi blând care l-a crescut şi l-a îngrijit ca pe propriul copil, mai ales că Dumnezeu i-a dăruit două fete. I-a acordat toată atenţia, îl iubea şi-i făcea toate voile, îi îndeplinea toate plăcerile şi-l lăsa să facă tot ce voia el. L-a râzgăit şi i-a lăsat impresia că orice i se cuvine. Cănd s-a făcut mare însă, s-a prostit. S-a însurat prima oară cu o fată din comuna Vădastra, o femeie frumoasă de ziceai că e Ingrid Bergman. A făcut cu ea trei copii, dar a părăsit-o şi pe ea şi pe copii. De ruşine, săraca şi-a luat copiii şi a plecat în lumea largă spre a i se pierde urma. Am aflat că s-a stabilit în municipiul Constanţa. Iar el, după câţiva ani, s-a luat cu o femeie din cătunul Câmpu Părului, comuna Obârşia, pe care am cunoscut-o în magazinul meu într-o împrejurare surprinzător de anostă, care nu prevestea nimic.
Într-o dimineaţă a venit la tejghea o femeie grasă, neagră rău la faţă, care părea a fi nespălată, cu părul răvăşit sub o basma veche, cu nişte ochi mari şi buzele foarte groase. Ce mai încolo-încoace, foarte urătă. Hainele de pe ea erau vechi şi murdare, de ţărancă adevărată. Chiar mi-a produs o impresie dezagreabilă şi mă miram ce-o să vrea de la mine şi cum să scap mai repede de ea. Numai ce-o aud:
- Bună dimineaţa, doamna Elena!
- Bună dimineaţa, zic eu crezând că-mi pronunţă numele văzut pe tăbliţa dintre rafturi, pe care scria cu litere mari de-o şchioapă “Gestionar Tănase Elena”.
- Nu mă cunoşti?
- Păi de unde? Crezi că eu ţin minte toţi clienţii care se plimbă prin magazin?
- Sunt soţia vărului tău, Vică. Am rămas perplexă, era ultimul lucru la care mă putusem găndi. Aflasem eu că Vică apucase calea băuturii, că nu mai stătea pe-acasă şi că dormea pe unde apuca, mai cu seamă prin gări. M-am speriat la început, dar mi-am zis că decăt să doarmă prin staţiile de cale ferată, mai bine la casa acestei femei, fie ea cum o fi.
Atunci am întrebat-o cam sfioasă:
- Cum v-aţi cunoscut? Am auzit că Vică a cam luat-o razna...
- Apoi ce, crezi că acum stă acasă? Cănd bea, stă plecat de-acasă câte o săptămănă. Şi-mi pare rău de el, că ne-am luat din dragoste şi am făcut trei copii.
Biata femeie! Pe cât mi s-a părut de urâtă, pe atât am constatat că era de bună. I-am zis:
- Păi mai are trei copii la Constanţa, ştiai?
- Cum să nu! Apoi nu tot eu muncesc de mă spetesc ca să trimit pensia de întreţinere? Copiii ăia nu au nici o vină că s-au născut dintr-un tată care stă pe drumuri şi nu produce decăt pagubă.
Această discuţie am purtat-o prin 1976, dar de atunci familia lor s-a înmulţit cu încă doi, astfel că trebuiau hrănite şapte guri, trebuiau îmbrăcaţi şi încălţaţi cinci copii, ca să nu mai vorbim de cele necesare iarna. Dezertor al unei vieţi normale şi tihnite, Vică a ales calea beţiei şi a puturoşeniei. Cine, cănd, cum şi unde s-a greşit în educaţia lui, că în gospodăria lor aveau de toate, iar el era crescut ca-n puf. Se vede treaba că un copil căruia i se fac toate voile are impresia că totul i se cuvine lui. El nu-şi dă seama că în viaţă totul se obţine cu trudă, perseverenţă, cinste şi curaj. Cu timpul, Vică nu se mai ducea deloc acasă, culcuşul lui fiind staţiile de cale ferată. De căteva ori l-am găsit în halta Studina dormind pe bancă. Nu puteai intra în sala de aşteptare de mirosul urât pe care-l degajau picioarele lui nespălate. L-am certat rău de tot, l-am luat la întrebări, i-am amintit de copii şi de soţia lui, dar el nu mi-a dat niciodată vreun răspuns. Tăcea întruna, iar după ce plecam eu, se întindea din nou pe bancă. N-a mai trăit mult şi a fost găsit mort.
Îmi pare foarte rău de acea soţie a lui care s-a sacrificat pur şi simplu pentru cei cinci copii pe care i-a crescut singură şi fără sprijin din partea cuiva. Este un semn al destinului care te face să suferi atunci când iubeşti pe cineva care nu te merită şi o răzbunare a sorţii care te pedepseşte când vede că-ţi continui viaţa pe un drum înfundat. Ea l-a iubit mult pe Vică, a simţit nevoia sprijinului unui bărbat despre care se zice că este stălpul casei, i s-a părut că a dat norocul peste ea când s-au cunoscut, căci Vică era înalt, făcut bine, avea ochi negri şi faţa şatenă, o vorbă dulce, seducătoare. Mai tărziu se îngrăşase, făcuse burtă şi mă miram cum, că nu prea stătea pe-acasă şi nu servea masa la timp. Dar fiecare îşi are doza lui de contribuţie la soartă. Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă. Trebuie să-ţi aşterni cu grijă dacă vrei să dormi bine.
Distrugerea pe care a produs-o paralizata mea bunică prin nesăbuinţa şi neştiinţa ei, înşelată de oameni cu suflet hain, a făcut ca încă două generaţii să aibă de suferit. Am să vă spun cât s-au pătimit mama şi mătuşa mea, rămase singure şi neajutorate, mai ales că al lor frate nici măcar n-a mai trecut vreodată să le vadă. Au înotat singure prin cea mai neagră sărăcie, au dat peste cele mai cumplite necazuri şi s-au zbătut pentru supravieţuire.
Rămase fără pământ şi fără casă, doar într-o încăpere acoperită cu coceni, tutun şi paie, au dus-o cumplit de greu. Se aveau una pe cealaltă, dar cu greu făceau faţă intemperiilor vieţii. Foamea îşi arăta adesea colţii, frigul le pătrundea până în măduva oaselor, iar frica zilei de mâine se cuibărea necontenit în sufletele lor. Munceau cu ziua pentru a avea ce băga în gură, iar coaja de pâine era la mare preţ pentru ele. Se duceau prin sat la diferite persoane ca să caute de lucru. Din primăvara până în toamnă mergeau la semănat, la prăşit, la secerat, la cules porumbul sau via, la orice. Vara şi toamna toţi vecinii aduceau sacii cu grâu sau făceau grămezi de porumb în curte, numai ele rămâneau tot sărace şi oropsite. Se mai găseau printre săteni şi oameni miloşi care le răsplăteau cum se cuvine munca, dar ei le dădeau că nu mai aveau unde pune bucatele. Când mă trezeam dimineaţa şi ieşeam afară din acea cameră dărăpănată, îmi ardea sufleţelul când vedeam la vecini grămezile de porumb şi-mi doream să avem şi noi măcar o grămăjoară de ghiburi pe care să-i curăţ singură, cu mânuţele mele, spre a merge la moară să macin mălaiul nostru pentru mămăligă, să nu mai stau cu ochii scăpărându-mi de foame până ne dădeau alţii ceva să punem pe masă. La depănuşat mă luau şi pe mine că eram pricepută şi foarte vrednică. Mama şi daica umpleau coşurile cu drugi de porumb şi le înmagazinau în pătul, cărau săracele de se îndoiau sub povara greutăţii, dar erau mulţumite că aveam ce mânca toată ziua. Ca un făcut, nimeni nu gătea altceva decât mămăligă cu fasole când ne avea pe noi la muncă. Iar altă răsplată nu ne dădeau. Pe chipurile lor obosite citeam nemulţumirea, ba chiar le auzeam cum îşi blestemau ziua şi ceasul în care s-au născut şi în care au rămas aşa de sărace încât să muncească pentru alţii mai mult pe degeaba. Deşi eram mică, simţeam suferinţa lor ca şi cum ar fi fost a mea. Toamna, după ce se termina toată munca din câmp şi ogradă, mergeau la casele celor care le chemau la tors lână ori cânepă sau aveau nevoie de mână de lucru prin gospodărie. Făceau săracele orice pentru a supravieţui. Dar nu întotdeauna era nevoie de amândouă. Daica se ducea la o familie, iar mama mă lua pe mine s-o ajut. Îmi aduc aminte că într-o zi cineva i-a adus daicăi lâna s-o toarcă acasă. În acea zi daica a tors lână până seara, dar de mâncat n-a mâncat nimic, că n-a avut ce. Seara i s-a făcut rău şi a stat minute bune inconştientă, leşinată de foame şi oboseală. Cănd şi-a revenit, a luat tot ce lucrase şi a plecat să le ducă acelei familii. Drept răsplată a primit o strachină de mălai şi câteva jumări de porc. Vă daţi seama cât a răbdat ea, ameţită, până şi-a făcut acel boţ de mămăligă? Şi-acum îmi vine să plâng de mila ei. Parcă o văd cum îmbuca dumicaţii de mămăligă , iar lacrimile îi şiroiau până în barbă, spunându-ne cât de rău i-a fost până a căzut în neştire. Mama, care era mai în vârstă decăt ea, a început să plângă şi s-o blesteme pe bunica pentru că le-a vândut tot şi le-a lăsat sărace, pe drumuri şi ale nimănui. În acea zi nici noi două n-o dusesem mai bine fiindcă mama torsese toată ziua pe porţia mea şi a ei de mămăligă cu fasole. Seara, la plecare, mama a cerut o felie de mămăligă pentru Cechizan, câinele nostru. Imi amintesc, ca acum, de acea mutră acră făcută de acea femeie, de parcă am fi picat-o cu ceară, cu căt dispreţ ne-a întins o coajă de mămăligă, încruntându-se şi luându-ne la zor. I s-a părut că ne-a dat prea mult pentru o zi de muncă. Cechizan era un câine negru, bun de păzit ograda, cu care mă mai jucam când eram mică. Răbda şi el de foame mai rău ca noi, iar seara ne aştepta cu izbăvitoarea bucată de mămăligă, dând voios din coadă şi bucurându-se. Oare înţelegea el tristeţea noastră? Pricepea el sărăcia şi nevoile ce ne pândeau la tot pasul? Îmi era milă de el şi-i priveam deseori ochii blânzi şi umezi. De multe ori mi-a lăsat impresia că plânge pentru noi şi-şi dă seama de suferinţa noastră. În acea iarnă am suferit cel mai rău şi noi două, împreună cu daica, dar şi Cechizan.
Casele de la noi din sat aveau două intrări, una pentru persoane sus-puse şi musafiri deosebiţi, cum ar fi preotul sau învăţătorul, şi alta pentru oameni obişnuiţi, cum erau vecinii sau de-alde noi. Pe mine şi mama ne primeau întotdeauna prin bucătăria cu vatră, apoi ne băgau în camera de lucru. Îmi arucam ochii, ca orice copil curios, pe laviţa din vatră şi vedeam cum stăteau atârnaţi la coşul casei cărnaţii, slănina şi hălcile de carne de-mi lăsa gura apă şi înghiţeam în sec de era să mă înec. Nouă ne dădeau de mâncare mămăligă cu fasole sau bulion în tigaie de ajungeam acasă ameţită şi-i ziceam mamei:
- Nouă de ce nu ne dau să gustăm din acele bunătăţi? De ce suntem aşa de sărace şi nu avem de niciunele? De ce nu suntem şi noi în rănd cu lumea? Dumnezeu nu vede nedreptatea care li se face oamenilor sărmani? Măcar să le dea gândul cel bun oamenilor avuţi!
Mama îmi răspundea foarte tărziu:
- Din cauza bunicii tale care ne-a vândut toată averea şi ne-a lăsat pe drumuri.
În mintea mea de copil se ducea o luptă surdă între dragostea pe care o purtam mamei, cea care îmi dăduse viaţă, şi ura ce începea să mijească în sufletul meu împotriva bunicii, cea care îi dăduse viaţă mamei mele. Fără una din ele lanţul vieţii s-ar fi rupt, iar eu n-aş fi existat. Aşadar, cui să mulţumesc şi pe cine să dispreţuiesc?
Îmi spunea cineva mai demult că din noi – trecători efemeri pe tulburătorul tărăm al vieţii – nu mai rămăn decât amintirile, dar şi acelea pentru scurt timp fiindcă, apoi, se aşterne imperturbabilă uitarea. După părerea mea, uitarea este cea mai mare calitate a omului, căci, dacă le-ar ţine minte pe toate, i s-ar face capul cât baniţa şi ar înnebuni, dar aşa, uitarea este un mijloc de protecţie a creierului şi un leac binecuvântat pentru sănătatea morală şi intectuală a lui. După ce tragem linie şi încheiem conturile cu acest miracol al existenţei noastre terestre - viaţa, datul nostru unic pe acest pămănt - întotdeauna rămânem datori – cu ce credeţi? – cu moartea, o noţiune care mai bine n-ar fi fost inventată. Căci timpul şi omul au fost dintotdeauna în permanentă competiţie. Şi, cum în orice competiţie trebuie să existe un învingător şi un învins, timpul încearcă să şteargă urma omului. Însă omul îşi clădeşte, de la ivirea lui pe acest tărâm şi până la scurgerea ultimei picături de vlagă, o reţea indestructibilă, care să reziste în timp. Iar când timpul nu mai are răbdare, dispare trupul, nu şi spiritul omului. Căci grija cea mai mare şi rostul lui pe pământ este să-şi perpetueze specia, să lase în urma lui copii, căci copiii sunt cei care fac să nu se piardă omul. Dar câţi copii să aibă un singur om pentru a deveni nemuritor în timp? Îmi vin în minte versurile unei poezii, “Cei dintăi părinţi“, a unui cunoscut dascăl corăbian: Şi totuşi, cel mai însemnat e să ştii că ai părinţi şi să-i cunoşti, aceştia avănd grija să ştie c-au avut părinţi şi să-i fi cunoscut la rându-le. Şi aceştia, ştiind că au avut părinţi şi cunoscându-i şi-aşa până se ştiu şi se cunosc penultimii părinţi, căci pe cei dintâi copiii lor nu i-au văzut şi nici nu şi-au văzut măcar nici ei copiii. Şi totuşi, toţi, de la penultimii părinţi încoace şi cu aceştia la un loc, suntem copiii dintâilor părinţi.
Tot Creatorul a fost cel care, în nemărginita-i bunătate, a şters lacrima neputinţei de pe obraz şi a sădit într-un singur om fecunditate, iscusinţă, iubire, nelinişte, tandreţe, abilitate, uimire, mântuire,aspiraţie, neînfricare, ambiţie şi i-a spus: „Tu, prin truda minţii tale, vei sădi toate aceste daruri în nespus de alte minţi şi aşa îţi vei dobândi nemurirea”.
Mi-a povestit mama că, înainte de a mă naşte pe mine, ea şi daica au muncit toată vara la familia Cismaru la ridicarea unei case. De când s-a turnat fundaţia celor şapte camere şi până la punerea acoperişului nu au avut alţi salahori decât pe ele două. Toată cărămida şi varniţa au trecut prin mâinile lor asprite de bătături şi zgârieturi. În afară de mâncarea zilnică au fost răsplătite cu două pulovere vechi de lână pe care le-au purtat pe pielea goală fiindcă nu mai aveau ce să îmbrace. Într-o lume sărăcită de război, speriată de spectrul arestărilor de oameni nevinovaţi, ce plăteau tribut greu că erau gospodari şi aveau pământ ori atelaje, socotiţi chiaburi sau mijlocaşi, era foarte greu să-ţi câştigi existenţa. Iar oamenii se temeau şi de umbra lor.
Chinul nu s-a terminat aici, iar patima lor părea fără sfârşit.
Primăvara au fost chemate de o familie bogată, a lui F.I., spre a fi folosite la munca din curtea şi grădina casei. Treaba aici au terminat-o în două zile, de aceea le-a folosit în continuare la terenul pe care-l avea la marginea satului. Şi în grădină şi pe terenul din marginea satului, mama şi mătuşa au fost înjugate în locul boilor de care a spus că-i pare rău să-i învârtească într-un loc strâmt în care ar putea ameţi. De proţapul jugului agăţase o grapă cu care să sfarâme bolovanii. Unde bolovanii erau mai mari, F. se urca pe grapă ca să mărunţească mai bine pământul. Ele trăgeau din răsputeri, iar el le îndemna ca pe animale:
- Hai, hai, fetele tatii!
Când se opreau ca să se odihnească, beau amândouă câte un cauc de apă, apoi trăgeau până simţeau că le iese sufletul. La prânz, F. scotea din traistă tigaia pe care n-o uita niciodată acasă, ci o lua cu el la câmp, o punea pe doi bolovani mai înalţi şi făcea focul cu vreascuri uscate, încingea untura şi punea bulionul. Mămăliga îi venea de acasă. Niciodată nu le-a dat pâine sau altă mâncare. Din cauza oboselii din jug erau în stare să mănânce şi surcele. Seara, la el acasă, repetau meniul. Mult s-au bucurat când s-a terminat grăpatul deoarece era munca cea mai istovitoare, dar şi înjositoare. Urma ceva mai uşor: măturatul curţii, strângerea frunzelor uscate şi a vreascurilor nefolositoare cărora le dădeau foc, săparea rondurilor de flori, văruirea dependinţelor şi a gardurilor etc. Începea apoi prăşitul porumbului sau al florii soarelui, al bumbacului sau tutunului, al ricinului sau cartofilor. Pentru aceste munci, F. le promisese că le dă zece coşuri cu ştiuleţi de porumb. Dar când au terminat treburile, nu le-a mai dat nimic, spunându-le:
- Voiaţi să mâncaţi pe degeaba? Şi mâncarea se plăteşte! Iar voi aţi mâncat pe săturate, ce plată mai vreţi? Mama a plâns zadarnic şi s-a rugat de el fără vreun rezultat, dar daica a fost mai îndrăzneaţă şi l-a reclamat autorităţilor, iar primarul şi miliţianul comunei l-au obligat să le plătească zilele de muncă efectuate şi să le dea cele zece coşuri de ştiuleţi promise. Se vede treaba că ei fuseseră sesizaţi şi ştiau de batjocura şi umilinţa la care fuseseră supuse cele două femei deoarece l-au şi pedepsit pentru nesăbuinţa de a le pune în jug ca pe animale. I s-a făcut şi dosar penal pentru “exploatarea omului de către om”. Daica n-a vrut banii cu care el le ruga să-l ierte şi să închidă dosarul ca să nu facă puşcărie, ci s-a mulţumit cu răsplata pentru zilele lucrate şi cele zece coşuri de porumb, după cum se învoiseră şi s-au împăcat. Erau sărace şi cinstite şi nu ştiu dacă el a simţit omenia de care ele au dat dovadă. Ce ştiu însă este că de căte ori le întâlnea prin sat îşi ducea mâna la pălărie şi le saluta evlavios. Părea aşa de manierat încât voia să se uite faptul că le înhămase la grapă. Mama şi daica l-or fi iertat, dar eu nu l-am iertat câte zile a mai avut, nici pe el şi nici familia lui. Nu că le-aş fi făcut vreun rău, că nu-mi stă în caracter şi nici în putinţă, dar în sufletul meu ei n-au mai avut loc. Mai ales că m-am ridicat deasupra lor prin inteligenţă, studii, activitate şi perseverenţă în muncă. În timp ce pe ei îi roade invidia şi egoismul şi au rămas la talpa satului, eu mi-am continuat studiile, sunt acum studentă în anul al III-lea al Facultăţii de litere din Craiova şi am publicat trei volume din romanul „Tragediile unei vieţi”. I-am căutat în mod special pe cei doi fii ai lui ca să-i invit la lansarea romanului, care a avut loc în foaierul Casei de Cultură din Corabia şi am observat cum s-au înnegrit la faţă de ciudă, cum s-au bâlbâit şi au uitat să-şi ia rămas bun de la mine, tocmai ei care-mi făceau temenelele cele mai respectuoase. Pură demagogie ori prefăcătorie? Cert este că n-au venit, deşi îmi promiseseră ferm că mă vor onora cu prezenţa, că vor cumpăra romanul şi-l vor citi cu interes. Absenţa lor de la acest eveniment foarte important din viaţa mea mă face să cred că la fel de perverşi ca tatăl lor sunt şi ei. Vorbele lor măgulitoare erau spuse doar spre a-şi da importanţă şi a epata. Superficialitatea comportamentului lor era de faţadă, vorbele lor erau ca un ambalaj strălucitor care ascunde ceva putred şi găunos, iar gestica dovedea preţiozitate. Poate că i-aş fi iertat pe ei pentru comportamentul tatălui lor, dar absenţa de la lansarea cărţii şi nepăsarea cu care m-au tratat m-au făcut să-mi reamintersc mai pregnant chinurile şi batjocura îndurate de mama şi mătuşa atunci când au fost înjugate ca nişte animale de tracţiune de către acel cretin de om, lipsit de sensibilitate şi suflet, fără respect pentru fiinţa umană şi rău platnic. Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că mă măcina gândul de a realiza cum de au ajuns ai mei aşa de săraci, de îndobitociţi şi de umili. Şi alt răspuns nu găsesc decăt învinuind-o pe bunica, bolnava, paralizata care, nefiind în deplinătatea facultăţilor mintale, a semnat condamnarea la suferinţă a familiei, înşelată de acel om care a dus-o cu căruţa la biroul notarial din Brastavăţu.
Au mai muncit o săptămănă încheiată la o familie din marginea satului care a promis că le va da un ceaun în care să-şi facă şi ele mămăliga. La sfărşitul săptămânii s-au pomenit cu L. că le-a adus o oliţă de noapte, albă, pe care o folosesc copiii drept ţucal, şi le-a zis zeflemitor:
- Uite ceaunul vostru de mămăligă! Luaţi-l că este tocmai bun pentru voi două! Doar că n-are toarte şi mâner.
În loc să-i dea cu el în cap, l-au luat şi şi-au făcut în el mămăliguţa zilnică până i-a sărit smalţul, s-a găurit şi s-a spart.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns tot ce li se întâmplase, altă dandana s-a abătut asupra daicăi. Adevărat este că unde sărăcia îşi face cuib mintea se împuţinează, iar unde nu e cap e vai şi-amar de zilele păgubitului. Sedusă de mirajul ieşirii din sărăcie, daica s-a lăsat dusă de nas de un flăcău din sat care i-a promis că o ia de nevastă pentru că prea este harnică şi frumoasă. Harnică da, dar frumoasă ba! Amăgită de vorbele lui mieroase, ademenită de promisiuni care o s-o scoată din mizerie, daica s-a dus la el acasă într-o seară. Dar el nu a băgat-o în casă, ci a urcat-o într-un păier cu fân unde a necinstit-o.
Dimineaţa a gonit-o acasă la ea, spunăndu-i:
- Pleacă mai repede că mă văd ai mei cu tine şi ne omoară pe amândoi!
A venit acasă la mama şi i-a povestit ce a păţit:
- Dadă, m-a luat S. ale Bau, m-a dus la el acasă spunănd că mă ia de nevastă, şi-a bătut joc de mine şi mi-a dat drumul acasă aşa cum mă vezi.
Ca soră mai mare, mama a băgat-o în casă, a spălat-o, a încurajat-o şi l-a blestemat pe acel om care i-a făcut rău daicăi. Şi amândouă au blestemat-o pe mama lor care s-a lăsat înşelată de acel escroc, nu l-ar mai răbda pământul nici pe el, nici familia lui, arză-i-ar focul iadului, răsucis-ar în tron şi în groapă!...
Pentru că plecau la muncă dimineaţa cu noaptea în cap şi se înapoiau seara pe întuneric, nici mama şi nici daica n-a văzut că în spatele casei lor, pe pământul ce le mai rămăsese, fusese construit scheletul din lemn al unei case. Abia duminică au constatat că li s-a luat şi ultima bucăţică de pământ. Au crezut că mor de durere amândouă până seara. Dar a doua zi, daica a avut o sclipire, şi-a făcut curaj şi s-a dus la secretarul de partid al comunei şi a reclamat tărăşenia. Nu mică a fost mirarea mamei când a văzut că până seara construcţia a dispărut cu lemne cu tot din curtea lor, iar terenul a fost eliberat.
A întrebat-o pe daica:
- Cum ai făcut fa, Caterino, de ai salvat curtea?
I-a răspuns codindu-se:
- Să-i mulţumim lui S. ale Bau, cel care m-a dezvirginat! Mi-a spus că e răsplata pentru că nu l-am făcut de râs în sat şi am păstrat taina. Mi-a mai zis că de acum încolo să mă duc la el cănd am probleme de felul ăsta şi că are el grijă de noi.
Sărmana de ea, ajunsese să se vândă pentru o palmă de pămănt! Căci majoritatea vecinilor voia să pună mâna şi pe ultima lor bucăţică de pământ. Fiindcă nu mai aveau altă şansă de a trăi şi de a duce o existenţă cât de cât omenească, mama şi daica au făcut cerere de înscriere în gospodăria agricolă colectivă care tocmai lua fiinţă în sat în jurul anului 1950. Erau harnice şi mergeau cu drag la muncile agricole, mai ales că li s-au dat ca avans produsele necesare traiului: făină, mălai, untdelemn, zahăr etc., iar iarna până şi lemne de foc. În această perioadă l-a cunoscut mama pe viitorul meu tată, care mai bine nu exista şi care era un aventurier de doi bani, cu un caracter josnic şi care a părăsit-o pe când era gravidă cu mine. Nu erau ele destul de amărăte, le mai trebuia încă o gură la masă şi o persoană de întreţinut!
Disperată de sărăcie şi neajunsuri, dându-şi seama că aşa nu se mai poate continua, influenţată de Ana ale Bălan, daica a plecat de acasă o săptămână. S-a înapoiat acasă cu buzunarele doldora de bani, spunând că a hălăduit prin oraşele din apropiere: Corabia, Caracal şi chiar Craiova, iar pentru mine a adus tot felul de hăinuţe, încălţăminte şi dulciuri. Eram micuţă, dar ştiam să mă bucur, iar ea nu mai ştia de dragul meu, mă iubea de parcă aş fi fost copilul ei. Sentimentele mele erau reciproce şi ea simţea acest lucru.
Viaţa şi-a urmat netulburată cursul, iar mama s-a recăsătorit, de fapt a trăit în concubinaj, cu cine credeţi? Cu cel mai puturos şi leneş om din sat, Delu Alexandru, care, pe deasupra, avea şi suflet rău. Mult mai târziu am aflat că provenea dintr-o familie de oameni sadici. Biata de ea, crezând că o să scape de suferinţa singurătăţii, nu a avut de ales şi nici nu s-a interesat ce fel de animal bagă în casă. Spera să aibă un stâlp de nădejde la uşa casei, nu o puşlama care să-i facă viaţa iad. Ca să-i fie povara şi mai apăsătoare, mama a mai dat naştere la încă două fetiţe. Se vede treaba că nemernicului îi plăcea coţăiala şi era bun de sămânţă, iar proasta se lăsa ademenită de vorbele lui mieroase. El rămânea acasă, măcar nu ne oprea şi pe noi ca să ne îngrijească, ci dormea cât era ziulica de lungă, turmentat de aburii alcoolului, iar ea mergea la muncă cu toate trei fetiţele alături. Mereu spunea că îl deranjăm şi nu se poate odihni ca lumea. Noroc că eu eram mai măricică, răbdătoare şi harnică, îmi scoteam bucăţica de pâine, dar celelalte două surori ce ştiau în afară de papa, adică mâncare? Şi acolo unde nu e, parcă şi foamea îţi dă ghionturi. Simţeam golul pe maţe şi ne miram cu ce să-l umplem. Beam apă şi mâncam seminţe de floarea soarelui. Iar seara, când ajungeam acasă, o lua la înjurături şi o trimitea după tutun de foaie la alde Buşu, nişte vecini ceva mai înstăriţi şi cu dare de mână.
Într-o seară, mama îl aştepta cu două oale de pământ puse pe sobă ca să aibă el apă caldă cu care să facă baie când o veni acasă. Dar, cum a intrat în casă, se vede treaba că era cheaun şi nici nu-i plăcea să se despută, a înjurat-o pe mama, a dat cu bâta în cele două oale cu apă şi le-a spart încât micuţa noastră încăpere s-a umplut cu apă, iar pe mama a luat-o la bătaie, dar nu cu palmele sau pumnii cum făcea deobicei, ci cu băţul. Zbiera săraca, zbieram şi eu tot cât ea, iar surorile mai mici se smiorcăiau de muma focului, înfricoşate. Credeam că nu mai scapă din măinile lui şi mă temeam să n-o omoare.
Numai ce vedem că se deschide uşa şi întră daica:
- Ce ai mă banditule cu ea? Ce ţi-a făcut?
Dar el n-a stat prea mult pe gănduri şi a luat-o la omor pe daica. Se vede treaba că eu n-am mai putut suporta să asist cum le loveşte pe amândouă şi mi-am luat scăunelul, m-am urcat în pat şi i-am dat cu el în cap din toate puterile mele. El a rămas cu pumnii în aer, nici n-a mai avut timp să privească înapoi ca să-şi dea seama ce s-a întămplat, s-a prăbuşit şi dus a fost. Nu ştiu cât o fi stat în lumea viselor, dar drac mort nu s-a văzut în casa noastră. Aşa că mama şi daica l-au scos afară să se răcorească, să-i vină mintea la cap şi să se facă om de treabă că altfel are şi el de tras de pe urma faptelor lui. Eram de acum trei. Sufeream la fel ca ele când le vedeam umflate şi negre la ochi şi pe corp. Plângeam de mila lor şi mi se rupea sufletul de durere. Aş fi luat asupra mea o parte din suferinţa lor.
Odată a fost şi el la pădure să aducă lemne, iar seara mama l-a aşteptat cu mămăligă şi ceapă coaptă. Nici nu s-a aşezat bine la masă şi, când a văzut ce măncare are în strachină, a luat-o la bătaie. Nu era pentru prima oară când dădea în ea ca în animal şi cred că a lovit-o cu coderia biciului sub pleoapa ochiului stăng că imediat i s-a umflat faţa şi i-a sângerat albul ochiului.
O lovea în continuare zicându-i:
- Firai a dracului de nenorocită, cu ceapă coaptă mă aştepţi tu? Crezi că o să mai stau mult cu tine? O să mă mut la L.G. în satul nou!
Iar a doua zi mama a aflat că el a fost cu acea femeie văduvă la pădure. Ce scandal i-a făcut şi ce bătaie a luat săraca de la jigodia care nu merita ţinută la uşa casei şi care a spart oale şi străchini numai ca să arate că e nervos şi cât e de viteaz în casa ei. De altfel, la această femeie s-a mutat în mai puţin de un an în satul Galbena, comuna Obârşia, iar mai târziu s-a căsătorit legal cu ea. În familiile lor era o îmbărligătură pe care n-am priceput-o şi nici n-am s-o pricep vreodată: unchiul lui, un anume Floricu, fratele tatălui lui Alexandru, era soţul Floacăi, soră cu maică-sa, adică mătuşa ei. Aşadar, era o căsătorie între neamuri. Aceştia l-au ademenit în casa lor pe Delu Alexandru, tatăl meu, şi i-au făcut cunoştinţă cu ea. Iar ca să-şi bată joc de mama şi mai mult, le-a făcut nunta şi i-a cununat la biserica de la noi din Vădăstriţa, adică de la noi din sat. Când s-au înapoiat de la biserică, au trecut cu alaiul pe uliţa noastră ca să meargă spre Obârşia. Printre femeile aşezate la poarta naşii Valentina se afla şi mama, iar Floaca s-a apropiat de ea, a luat-o de păr şi a târnuit-o prin ţărână zicăndu-i:
- Să nu-l mai primeşti pe nepotul meu la tine că te omor! O nepoată am şi vreau s-o văd în răndul lumii. Uite ce poale cu şabace are, tu ai aşa ceva, sărăntoaco? Firai a draculiu de neghioabă cu părul tău ăl din cap!
A plâns mama de ziceai că-i sare sufletul din piept. Şi bătută şi cu părul smuls din cap şi cu bărbatul luat. Nu ştiu de ce plăngea: că o durea capul sau că văzuse lumânările aprinse. Cert este că parcă nu mai era în minţile ei şi plângea zilnic. Dar n-a trecut prea mult timp şi el şi-a făcut apariţia în casa noastră de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mama l-a primit că, pe lângă singurătatea apăsătoare, avea destule pe cap cu îngrijirea noastră. Dar, cum năravul din fire n-are lecuire, n-a trecut prea mult timp şi a reluat vechea şi prosteasca lui meteahnă de a o înjura şi bate pe mama, precum şi părăsirea domiciliului când nici nu te aşteptai. Ducea o căsnicie dublă: cu mama trăia în concubinaj, iar cu cealaltă era căsătorit legitim. Parcă-l văd când pleca de acasă, după ce o bătea pe mama, cu cizmele pe umăr legate de bocanci, cizmele îi atârnau în faţă, iar bocancii în spate:
- Mă duc la rosură, că aia are găini şi mâncare mai bună.
Mama rămânea plângând şi niciodată n-am înţeles-o: după ce că era infidel, o mai şi bătea. Ce găsea la această jigodie?
Armata a tot amânat-o pe motiv că avea copii mici pe care trebuia să-i îngrijească, aşa că mama şi-a luat inima în dinţi şi l-a reclamat la miliţie pentru minciuna lui şi bătăile pe care i le dădea. N-a trecut mult timp şi a fost luat pentru satisfacerea stagiului militar fără ca el să ştie din ce cauză nu l-a mai putut amâna, chit că avea un certificat legalizat de întreţinător de familie. Timp de trei ani a venit în permisii şi o dată în concediu, dar stătea când la una, când la cealaltă. Nu făcea nimic, dar parcă-l văd dormind, acoperit cu perdeaua. Dacă-l ruga mama să facă şi el ceva, avea răspunsul pregătit:
- Pe ordinul meu de serviciu scrie ,,odihnă”.
Delăsătoare şi îndobitocită, biată mama îl accepta cu minciunile şi lenevia lui cu tot. Când pleca la armată, trebuia să-i facă pachet în care să-i pună o găină friptă şi fasole fiartă la borcan, brânză, azimă de ţest şi tutun de foaie. Ţin minte că odată mama n-a avut găină, dar, ca să-i facă nebunului pe plac, a vândut materialul meu de rochiţă, primit de la daica, şi a cumpărat una. Ce rău mi-a părut de acel material şi cât am plăns după el! Era alb, cu nişte crenguţe înflorite roz şi multe păsărici. Am plăns de ciudă, dar să nu mă vadă mama, fiindcă o iubeam prea mult şi-mi dădeam seama că n-a avut încotro.
După ce a fost lăsat la vatră, stătea când la una, când la cealaltă. O bătea când pe mama, când pe daica. Până într-o zi când nemernicul a dat şi în mine. A fost picătura care a umplut paharul, iar mama a pus piciorul în prag:
- Să pleci din casa noastră, javră, că am răbdat destul toate umilinţele şi capriciile tale. Altfel, te otrăvesc, găsesc eu ac de cojocul tău, ori te omor, ori te schilodesc, zdravăn din măna noastră nu mai scapi! Poi tu ţi-ai pus mintea cu un copil care este o mănă de carne, măi bestie? Lasă-mă să trăiesc în linişte şi pace cu fetiţele mele pe care le iubesc ca pe ochii din cap.
Şi dus a fost!
Bruta m-a desfigurat şi cu greu mi-am revenit. Îi mulţumesc şi acum mamei mele pentru curajul ei nebunesc de a-mi lua apărarea în faţa nemernicului care mă putea schilodi, eu nefiind fata lui. Iar curajul mamei a mers şi mai departe: l-a dat în judecată pentru plata pensiei alimentare a celor două surori şi a obţinut aprobarea de întreţinere. El s-a dus la soţia lui legitimă, nu ştiu cât de bine s-o fi înţeles cu ea, dar n-a trecut mult timp şi am aflat că a omorât-o. Aşa de sadic a fost, încăt a tăiat-o în bucăţi, a ars-o şi a îngropat-o într-un lan de lucernă de la marginea satului Galbena. Nu şi-a recunoscut niciodată fapta şi a stat în libertate mult timp, până primăvara când acel lot a fost arat cu plugul tras de tractor. Au fost scoase la suprafaţă fragmente de oase şi troaca femeii. Erau arse, însă scalpul a fost năclăit de sânge şi părul nu a ars bine. În acest fel autorităţile au putut să identifice cadavrul, iar în faţa probelor indubitabile a fost arestat. Criminalul a executat douăzeci de ani de puşcărie şi s-a înapoiat acasă sleit de puteri, slab de nerecunoscut şi la scurt timp a fost găsit mort pe o străduţă din oraşţul Caracal. Probabil că a primit răsplată pentru tot ce a făcut rău pe lumea aceasta. Nici pe lumea cealaltă n-o să aibă odihnă, s-o răsuci şi acum în mormânt, căci a murit fără lumânare şi n-a fost primit decât în iad. Ce a căutat, a găsit! Cu vărf şi îndesat, căci Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile, a avut grijă de noi şi ne-a protejat.
După această întâmplare, mama nu s-a mai încurcat cu nici un bărbat. Şi-a purtat singură crucea şi a avut grijă de noi. Nu putea ea prea mult, dar ne iubea şi simţeam dragostea ei, deşi de multe ori dădea semne că nu mai este zdravănă la minte. Probabil că bătăile în cap au dezechilibrat-o moral, psihic, intelectual şi chiar fizic. Atâtea şocuri îşi arătau de-acum urmările. De atunci, cu ea nu poţi să discuţi omeneşte, nu te poţi înţelege decât dacă te cerţi şi-i faci scandal. Foarte greu am dus-o şi o ducem cu ea, dar ce putem face? E mama noastră şi o suportăm aşa cum e, o îngrijim cum şi ea ne-a îngrijit pe noi şi nu ne-a lăsat să dăm cu ochii în foc. Ce e mai rău însă, este faptul că nu vrea să meargă la medic şi nici să înghită medicamentele de calmare prescrise.
Daica a aflat că am scăpat de Alexandru şi s-a înapoiat acasă drept sprijin pentru mama. N-am aflat pe unde a hoinărit şi pe unde s-a alivănit în aceşti ani, căci discuta cu mama în şoaptă şi se fereau de mine.
Având un verişor în comuna vecină, Urzica, daica s-a dus în vizită la rude. Nea Ghiţă s-a bucurat de venirea ei şi, ştiind-o harnică, a rugat-o să-l ajute la săpat în grădină. Ea nu l-a refuzat şi au săpat via în câteva ore. În fundul grădinii lui nea Ghiţă lucra nea Mitriţă din satul Stăvaru, ginerele familiei vecinilor. Cum a văzut-o pe daica a şi pus ochii pe ea, mai ales că nu se împăca bine cu nevasta şi era luat la goană din familia socrilor, deşi avea un băieţel. Mătuşa mea Ecaterina, daica cum îi ziceam eu, era o femeie scundă, brunetă, cu părul negru, cam urâţică, dar bună la suflet şi cu o voce caldă şi întotdeauna blăndă. Purta pe cap o basma înflorată din care ieşea un breton care ascundea nişte ochi căprui jucăuşi. Era slabă şi slabă a rămas toată viaţa. Nenea Mitriţă era un bărbat frumuşel, potrivit ca înălţime, şaten, cu ochii verzi şi purta pe cap o pălărie care îl avantaja. Dar avea un defect: îi curgea nasul şi mereu se trăgea de el când stătea de vorbă cu cineva. Veşnic îl găseai îmbrăcat în haine de lucru, o salopetă murdară pe care n-o schimba niciodată, dar nici nu avea bani să-şi cumpere altă îmbrăcăminte. Între ei s-a înfiripat o idilă, căci nea Mitriţă s-a îndrăgostit de daica, un fel de dragoste la prima vedere. Au urmat mai multe întălniri la nea Ghiţă în casă şi s-au hotărât să trăiască împreună. Dar unde să se ducă? Nu aveau de niciunele, neamurile lui nu erau de acord cu fapta lor, zicând că după ce că e săracă şi urâtă a mai spart şi casa omului, aşa că daica l-a adus la noi în micuţa încăpere în care mai trăiau patru fiinţe. Important pentru ei era un singur lucru: se iubeau, restul nu mai conta. De atâta dragoste, maţele ghiorăiau de foame, iar nea Mitriţă se ducea din când în când la soţia lui legitimă pe motiv că vrea să-şi vadă băieţelul şi uita să se întoarcă la noi. Mătuşa se ducea la miliţie şi nu ştiu ce făcea, dar îl aducea acasă. Şi uite aşa, nenea Mitriţă a rămas definitiv la noi şi a prins drag de mine. Unde se duceau amândoi, mă luau şi pe mine cu ei. Ţin minte că aveam vreo patru ani când, odată, mătuşa a luat un car cu boi de la gospodăria colectivă, căci era colectivistă din 1950, nu-i aşa?, şi am mers la Stăvaru să lucreze jumătatea de pogon de pământ a lui nenea Mitriţă, deoarece nu erau colectivişti, nici el şi nici mai înstărita lui familie. După o zi de trudă, spre seară, la înapoierea prin comuna Urzica, ne-a ieşit în cale soţia lui cu frate-său. S-au urcat în car şi au prins-o de păr pe daica. Nenea Mitriţă a rupt-o la fugă ca un laş şi a lăsat-o la scărmănat în mâinile lor. Au bătut-o zdravăn şi au dat bice boilor. La marginea satului ne aştepta nea Mitriţă care şi-a justificat fuga de teamă să nu-l omoare. Viteaz om nea Mitriţă ăsta, curajos bărbat! A fost prima şi ultima oară când s-au dus să muncească acea jumătate de pogon. Au renunţat la pământ şi i-au transmis soţiei că i-l lasă băiatului moştenire. Iar daica a fost mulţumită că nenea Mitriţă a rămas la ea.
Sărăcia este boală grea, te stigmatizează şi uneori te face să-ţi pierzi minţile, iar foamea este una din componentele ei care te împinge la săvârşirea unor fapte necugetate. Fiind bine cuibărită în mica noastră gospodărie, în iarna anului 1954 l-a îndemnat pe nenea Mitriţă să sară gardul noaptea în curtea preotului din comună şi să fure câţiva pui mari de găină, iar daica şi cu mama i-au jumulit, opărit şi bucăţit. Fiind cei mai săraci oameni din sat şi avănd un renume terfelit de propriul lor comportament, astfel de fapte se considerau a fi săvârşite de ei. Toate relele ce se făceau printre vecini cădeau asupra lor, ei fiind primii bănuiţi. Aşa că şi de data asta au căzut în capcană. Coana preoteasă s-a dus la miliţie şi i-a reclamat. Au venit doi miliţieni la noi acasă şi au făcut percheziţie. Au controlat peste tot, dar nici nu aveau prea mult de controlat într-o casă săracă precum a noastră, şi n-au găsit nimic. Numai că la plecare le-a dat în gând să se uite prin fundul grădinii, unde se aruncă de obicei gunoiul, iar coana preoteasă a recunoscut căteva pene din puii ei. Li s-a întocmit dosar penal la amândoi şi instanţa de judecată i-a condamnat la închisoare: opt luni nenea Mitriţă şi trei luni daica Ecaterina. Într-o zi au venit oamenii legii şi l-au încătuşat pe nenea Mitriţă şi l-au dus la puşcărie. Pe daica n-au găsit-o şi n-au reuşit s-o prindă curând. A stat ascunsă toată iarna până spre vară, pitulată pe te miri unde. A tors lână la o femeie bătrână din satul Coteni, la care a şi dormit o perioadă, s-a culcat cu vitele în coşarie, unde era mai cald, prin păierele cu fân etc. Dar tot ce agonisea: făină, mălai, codri de săpun, ceapă, usturoi, varză murată sau jumări, ne aducea nouă noaptea, fără să fie văzută de cineva. Dar daica a făcut imprudenţa de a veni la noi şi ziua. Casa era supravegheată, iar vecinii invidioşi. Imediat au venit doi miliţieni şi au luat-o ca din oală. Degeaba s-a văicărit mătuşa că n-a furat nimic, că a fost judecată pe nedrept, că s-a ascuns de frica puşcăriei, miliţienii au înhăţat-o şi au dus-o la sediu. Îmi aduc aminte, ca acum, cum plăngea biata de ea, cum mă strângea în braţe şi mă săruta, îmi zicea că nu are cine să-mi mai aducă de mâncare pe seceta asta, că nu are cine să mă mai îngrijească, cine să mă mai ocrotească, iar eu zbieram cât mă ţineau boşogii şi credeam că este sfărşitul lumii. De atunci am rămas cu o spaimă teribilă numai la auzul cuvântului „miliţian”. După încătuşarea mătuşii, mama a jelit ca după mort că sora ei a plecat fără ca măcar să apuce să guste din pâinea făcută din făina de secară adusă de ea şi care acum se cocea în ţest. A scos păinea şi am constatat că era fărâmiţată în bucăţi, iar mama mi-a explicat că aşa este pâinea de secară, nu se compară cu aceea făcută din făină de grâu. Am mâncat pâine caldă goală cu lacrimile curgându-mi până în barbă. Mama îmi zicea că nu e goală, ci cu salivă, iar eu o simţeam sărată din cuza lacrimilor.
La sediul miliţiei, au încuiat-o pe daica într-o încăpere dosnică şi, seara, au plecat acasă. Încăperea avea o fereastră care, în loc de geam, avea bătute în cuie, pe dinafară, nişte scănduri. Noaptea, când era liniştea mai mare, daica a dat cu piciorul în ele şi acestea s-au desprins destul de uşor. A plecat cu mare grijă să nu fie văzută şi ne-am pomenit cu ea acasă. Ne-am îmbrăţişat înduioşător de trist, a mâncat puţină pâine de secară cu jumări, apoi a plecat plângănd:
- Mi-e frică de mor de puşcărie, de-aia am fugit, dar acum o să mă ascund şi n-o să mă mai găsească.
Dar n-a trecut mult timp şi au prins-o, iar de data asta au dus-o direct la miliţia raională Corabia în biroul şefului de cercetări penale. La vederea acestei femei speriate şi pricăjite, şeful a întrebat-o mai întăi pe mătuşa dacă e colectivistă, apoi pe cei doi miliţieni:
-Pe cine a omorât femeia asta de-mi veniţi cu ea aşa încătuşată?
Luaţi prin surprindere, cei doi au răspuns fâstâciţi:
- N-a omorăt pe nimeni, a furat două găini noaptea din curtea preotului din comună.
- Bă, voi aveţi milă de popa şi vă temeţi c-o să rămână sărac, iar de această femeie sărmană vă pasă mai puţin? Admir spiritul vostru civic, dar nu permit să vă bateţi joc de un colectivist. Închideţi uşa pe dinafară şi mergeţi în sat că aveţi treabă să lămuriţi lumea să se înscrie în gospodăria colectivă.
Pe mătuşa a oprit-o pentru o declaraţie, a sfătuit-o să nu mai săvărşească fapte antisociale, a stat de vorbă cu ea părinteşte, s-a interesat de situaţiua ei familială şi materială, iar la sfărşit, văzănd-o desculţă şi sumar îmbrăcată, a întrebat-o dacă a mâncat ceva şi dacă are bani de drum pentru întoarcere. Cu lacrimile şiroind, daica s-a dat să-i pupe mâna pentru bunătatea şi înţelepciunea lui, iar el a scos din buzunar nişte bani şi i-a dat spunându-i:
- Să nu uiţi că în viaţă trebuie să fii bun cu cine merită, să nu faci niciodată rău celui care regretă sincer fapta, iar pe mine să mă ţii minte şi, dacă vrei să-mi faci un bine, roagă-te de sănătate şi aprinde o lumănare la Paşte din partea mea.
Şi tot restul vieţii ei, daica asta a făcut.
Când a venit acasă şi ne-a strigat din poartă, sprintenă şi veselă, nu ne-a venit să credem că e ea. Nu mai avea figura aceea speriată, ci era destinsă, voioasă şi abia aştepta să ne povestească ce s-a întâmplat:
- Stai liniştită, dadă, că acum sunt liberă ca pasărea cerului. Pentru totdeauna! O să avem grijă una de alta şi amândouă de copii, o să ne străduim să supravieţuim ca şi până acum prin muncă şi cinste. Am primit o lecţie de viaţă pe care n-o s-o uit câte zile oi mai avea.
Şi ne-a povestit tărăşenia.
De-acum eram mândră de mătuşa mea, eram mai încrezătoare în ziua de mâine, ştiam că are cine să mă protejeze când mă mai ceartă sau mă bate mama.
Am mai suferit câteva luni de zile, până ce unchiul Mitriţă a fost pus în libertate. A venit din puşcărie cu meseria de crucer în piatră, învăţată şi practicată la şcoala vieţii. N-a trecut mult timp şi i s-a dus vestea mai întâi în sat, apoi prin comunele vecine. De multe ori mă trezeam dimineaţa şi găseam în bătătură femei îmbrăcate în negru, plânse, sau bărbaţi neraşi, răvăşiţi de durere, care veneau la nenea Mitriţă să le facă cruci fie cu materialul lor, fie cu al lui, fie la casele lor, fie în curtea noastră. Nenea Mitriţă le lua arvună şi nota într-un caiet toate înţelegerile lui cu oamenii. Apoi îşi lua tiparul din scândură la spinare şi pleca la fiecare în parte să le toarne crucile din pietriş, ciment şi nisip. Până se uscau la unii, mergea acasă la alţii şi le turna. Era foarte înţelegător cu oamenii nevoiaşi, primea nu numai bani, ci şi produse agricole: grâu, porumb, făină, fasole, brânză, ba chiar şi câte un purcel, păsări ori săpun. Lucra mult la noi în comună, dar şi în satele învecinate. Pleca luni dimineaţa, însoţit de daica, şi se înapoiau sămbătă seara încărcaţi cu de toate. Pentru noi, nenea Mitriţă a fost trimisul lui Dumnezeu în gospodăria noastră. Fără el, eu şi surorile mele am fi murit de foame. Acest om bun nu venea niciodată acasă fără să ne aducă ceva, se bucura de bucuria noastră când ne împărţea din bunătăţile aduse de el, ne ridica în braţe şi ne ura să creştem mari şi sănătoase, ne strângea la păiept şi ne săruta părinteşte. Îl iubeam ca pe tatăl nostru şi-i duceam dorul cănd lipsea de acasă.
Îmi aduc aminte că, după o săptămână de muncă în comuna Ştefan cel Mare, unde au fost foarte solicitaţi, s-au înapoiat cu desagii plini, ba chiar au adus un bidon cu vin şi unul cu ţuică. Sleiţi de puteri din cauza celor douăzeci de km merşi pe jos, s-au aşezat sub dudul cel mare din mijlocul oborului şi au chemat şi vecinii să le dea de băut. Aveau suflet nobil, ce mai!
Sora mea, Valentina, era subnutrită şi slabă încât era gata să moară. Tot nenea Mitriţă a fost salvarea ei. A adus un bănicior de fasole şi o oală de jumări numai pentru ea şi i-a zis mamei să i-o fiarbă că este foarte hrănitoare. Într-o lună, sora mea s-a întremat, s-a înzdrăvenit şi a devenit un copil normal şi frumos.
Mătuşa Ecaterina şi unchiul Mitriţă mă iubeau aşa de mult încât au vrut să mă ia de suflet, adică să mă înfieze, dar mama n-a vrut să mă dea. Le-a zis că dacă vor copii, să-şi facă, iar acest lucru i-a întristat rău. Eu deja le ziceam mamă şi tată pentru că aşa îi simţeam, după felul cum mă îngrijeau, şi-i iubeam foarte mult. Dar n-a fost să fie să devin eu copilul lor. În schimb Dumnezeu a avut grijă de ei şi i-a binecuvântat:
- Dadă, avem o mare bucurie pe care vrem s-o împărtăşim cu tine, i-a zis ea mamei. După atâtea rugăminţi adresate Maicii Domnului, am rămas gravidă. Ne-a fost ascultată ruga, iar dacă tu nu ne-ai dat-o pe Lenuţa de suflet, în norocul ei ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un prunc. Lenuţa tot ca un copil al nostru rămâne, din suflet n-o s-o scoatem că tare ne e dragă!
Întradevăr, au avut grijă de mine, iar când m-am făcut mare şi m-am căsătorit, ei mi-au făcut nunta despre care v-am vorbit în primul volum al acestui roman.
Deşi erau buni la suflet şi împărţeau cu noi toată agoniseala lor, mama era mereu nemulţumită şi le găsea motive de ceartă: ba că daica merge la lucru mai toată ziua şi nu stă cu noi acasă să ne îngrijească, ba că nu ajunge mâncarea adusă de ei, fel de fel de pricini de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap şi s-o laşi baltă. Moştenise de la bunica, mama ei, doar răutăţile. Ne înmulţiserăm într-o chichineaţă în care aerul părea irespirabil, iar atmosfera creată de mama insuportabilă. Aşa că nenea Mitriţă şi daica au fost nevoiţi să găsească o soluţie: au hotărăt să-şi facă locuinţă nouă în aceeaşi curte cu noi. Parcă-i văd intraţi în pămăntul cu paie frămăntănd chirpicii, iar eu le puneam apa din putini adusă tot de ei de la pârâu. După ce chirpicii s-au uscat, daica şi-a luat jumătatea ce i se cuvenea din curtea de opt ari ce le mai rămăsese din moştenirea de la tatăl lor şi, împreună cu nea Mitriţă, a construit o căsuţă cochetă cu două camere. I-au pus acoperiş, au văruit-o şi, după alt scandal cu mama că de ce se separă, s-au mutat în ea. De-acum, daica putea să nască liniştită în casa ei. Avuseseră grijă ca, atunci când invitau vecinii la micuţele lor petreceri de sub nuc, să-şi găsescă moaşă şi naşă pentru copil. Ziua cea sorocită a sosit, dar n-a fost prea uşoară deoarece mătuşa, cam vârstnică, era la prima naştere. Pe mine m-au trimis la dispensar să chem doctoriţa sau asistenta, dar trecuse de ora închiderii şi n-am găsit pe nimeni acolo. Am revenit acasă cu inima frântă, dar m-am bucurat când am văzut că tuşa Mitra alde Barbu, o femeie foarte pricepută care ajuta femeile să nască, o asista. Fiindcă fătul întârzia să iasă, Tuşa Mitra a pus două vecine să apese cu grijă pe burta ei, în timp ce pe mătuşa o îndemna să-l împingă afară. În sfărşit, a tras copilul, s-a auzit un scâncet, nu ştiu ce i-a mai făcut, dar am văzut-o transpirată spunând:
- Bravo, Ecaterino daică, ai făcut un flăcău de ţi-e mai mare dragul. Să fie sănătos şi să ai parte de el!
Pe chipul sleit de puteri al mătuşii se putea vedea fericirea de a fi, în sfârşit, mamă. Nu credea că vreodată Dumnezeu o va binecuvânta cu acest dar miraculos de a da viaţă din viaţa ei unei fiinţe. Însă binecuvântarea nu s-a oprit aici şi mătuşa a mai dat naştere la încă trei fetiţe. Neica Mitriţă se ocupa cu confecţionartea crucilor, după cum îi era meseria, cu lucrul prin curte şi la câmp, iar daica avea grijă de cei patru copii. Cu toate greutăţile pe care le întâmpinau ei, şi erau destule, de mine n-au uitat niciodată. Tot aşa de scumpă şi dragă le eram.
Gospodăria colectivă i-a dat mamei la deal de casa noastră un lot unde ne-am înjghebat o gospodărie după puterile şi posibilităţile noastre materiale, iar neica Mitriţă cu daica au rămas cu cei opt ari şi au dărâmat dărăpănătura în care locuiserăm atâţia ani împreună şi au mărit, astfel, curtea. Dar mătuşa mea s-a îmbolnăvit de inimă şi cu mare greutate mai făcea faţă creşterii şi îngrijirii copiilor ei, ca şi problemelor educaţionale. Neputincioasă, îi lăsa să facă pe fiecare ce voia şi nu era autoritară, le făcea voile şi-i lăsa în pace. Iar copiii se întind ca pecinginea, ei n-au discernământ şi, cu cât eşti mai îngăduitor cu ei, cu atât mai mult ţi se urcă în cap. N-au făcut ei prea multă avere, dar de întreţinerea lor şi a gospodăriei s-au îngijit destul. Când s-au făcut mari i-a pus la muncă, le-a făcut bruma de avere cu care să pornească în viaţă şi i-a căsătorit. A făcut nuntă fiecăruia şi le-a dat o minimă zestre cu care să poată porni la drum. Drumul anevoios şi spinos al fiecărei noi familii, mai ales atunci când eşti prea sărac. Vorba ceea, la omul sărac, nici boii nu trag.
În primăvara anului 1988 mătuşa a făcut accident vascular. Fiica ei cea mică mi-a povestit că i s-a rupt un vas şi-i curgea sânge din nas şi ureche. Când încă mai era conştientă şi avea momente de luciditate, mă striga cu glasu-i stins:
- Lenuţo..., Lenuţo! Chemaţi-o pe Lenuţa să-mi facă injecţie!...
Ştia că o iubesc şi aş putea-o duce la medic ca s-o salvez. Dar eu mă aflam departe de casă, la Tărgu Jiu, şi n-am fost anunţată. Aş fi venit pe fugă şi i-aş fi oferit o şansă, drept recunoştinţă pentru toate binefacerile ei. Am mai aflat că atunci când i-a fost ei rău şi mai rău l-a trimis pe neica Mitriţă la dispensar s-o aducă pe doctoriţă, dar el a venit foarte târziu şi fără medic şi a minţit că n-a găsit-o. După înmormântarea ei, s-a mai şi lăudat, ticălosul, că nici n-a căutat-o şi a întârziat la cârciumă unde a băut un lichior ca să uite de necaz. Ţara arde şi baba se piaptănă! În mod intenţionat a lăsat-o să moară fiindcă se săturase cu ea bolnavă în casă. Uitase, nemernicul, ce viaţă trăise cu ea, câte sacrificii făcuse pentru familia lor. I s-a părut că a dat în greu, tocmai el care stătea mai mult plecat de acasă şi muncea pe la unul şi pe la altul unde, de bine, de rău, mânca şi bea ca musafir. Lacrimile nu mi s-au uscat pe faţă şi regretele zadarnice au fost prea tărzii pentru a spăla cât de cât din răutatea de care am dat dovadă cu vreo două săptămâni înainte de moartea mătuşii. Am venit de la Tărgu Jiu într-o dumincă, gătisem o oală de sarmale şi, după prânz, ieşisem la poartă ca să stau de vorbă cu femeile în drum, cum se obişnuieşte la noi în sat. Eram cu capul în poala unei vecine care-mi făcea frecţie şi-mi descânta de deochi, că mă dureau tâmplele. A venit şi ea la taifas, s-a aşezat jos şi, la un moment dat, simţind miros de sarmale, a zis:
- Ce plăcut miroase! Miroase a sarmale! Care făcurăţi, ghea, sarmale şi nu spuneţi?
Eu am rămas cu ochii închişi, m-am prefăcut că n-o aud deoarece eram supărată cu ea. Cu ceva timp în urmă îi căşunase pe nişte salcâmi care alcătuiau mejdina dintre noi şi-mi zicea să-i tai. Eu nu aveam timp de aşa ceva, mai ales că veneam cam rar şi stăteam puţin acasă. I-am promis că o să-i tai, dar ea nu mai avea răbdare. Pe chestia asta ne-am certat, m-a ameninţat şi nu ne-am mai vorbit. Ca să mă provoace, i-a mai zis vecinei:
- Ce are ghea nepoată-mea de-o scarpini în cap, ori i-au crescut corniţe?
Fiindcă nu i-am răspuns, a mai stat puţin şi a plecat uşurel spre casa ai. Am ridicat capul şi am deschis ochii abia cănd intra în curte. I-am zărit doar legătura basmalei. Mai târziu am aflat că ea nu mâncase în duminica aceea nimic, că n-avusese ce şi, cum foamea îţi ascute simţurile, simţise mirosul de sarmale îmbibat în îmbrăcămintea mea. N-am înţeles niciodată orgoliul meu şi răutatea de care am dat dovadă în acea duminică, ultima zi cănd am văzut-o în viaţă. Cred c-a fost o pedeapsă pentru mine că de atunci îmi fac reproşuri, plâng şi o visez noaptea, ba chiar şi ziua, cu ochii deschişi. O văd în ipostaze dintre cele mai diferite cum avea grijă de mine, cum mă alinta şi-mi lua apărarea cănd cineva mă jignea sau mă bătea. Degeba îi dau acum de pomană sarmale, că nici măcar nu le gustă, este doar aşa, ca să fac pe buna şi să-mi creez falsa iluzie că sunt generoasă şi o răsplătesc, când, în fond, am fost o răutăcioasă ingrată. O iubesc şi regret din tot sufletul fapta făcută. Aş vrea să întorc timpul înapoi ca să-i mulţumesc pentru anii pătimiţi în preajma mea şi să-i spun cât de dragă mi-a fost. I-aş da ani din viaţa mea numai să-i mai simt prezenţa sau s-o fac fericită o zi. A murit săracă, aşa cum a fost toată viaţa ei, deşi a muncit mai mult pentru alţii şi s-a neglijat pe sine. S-a stins însingurată, cu copiii departe de casă, fiecare fiind plecat în ţară să-şi caute rostul, supăraţi că părinţii au fost oropsiţii sorţii şi nu le-au făcut avere. Dar aceşti patru copii n-au dreptul să-şi judece părinţii, ci doar să fie recunoscători că le-au dat viaţă şi i-au crescut. Le-au dat aripi ca să-şi ia zborul din cuibul lor şi le-au arătat lumea în care urmau să se zbată. Dar lor nu le-a plăcut nici cartea, nici munca. Au lucrat cu ziua la diferite persoane pentru un blid cu mâncare. Viaţa este o junglă în care răzbeşti dacă eşti puternic fizic şi intelectual, moral şi psihic. Trebuie să ştii să-ţi faci loc cu coatele, să te dovedeşti mai abil decăt alţii care vor să te dea la o parte, să-ţi găseşti vocaţia şi să te aşezi în ierarhia socială pe locul meritat. Mătuşa mea a fost o martiră, mereu au mocirlit-o alţii, iar ea s-a ridicat fiind convinsă că trebuie să supravieţuiască mizeriilor lumii şi vicisitudinilor sorţii. Şi de toate astea se face vinovată numai bunica pentru că s-a lăsat înşelată de acel şarlatan. Aş vrea ca acest roman să fie citit de copiii şi nepoţii lui ca să ştie din ce neam se trag şi ce înaintaşi ticăloşi au avut. Oare tălhăria se pedepseşte?
Daica a murit neîmpăcată în sufletul ei cu gândul că neica Mitriţă n-a divorţat de fosta lui soţie, care între timp s-a stins şi n-a trecut-o şi pe ea în numele lui.
- Mitriţă, îi zicea ea de pe patul de moarte, dacă toată viaţa am fost numită alde Pecică sărăntocii, aş vrea ca măcar pe cruce să scrii numele tău de familie, să mă numesc Litoiu Ecaterina.
Şi rugămintea i-a fost îndeplinită. Dar...viii cu viii şi morţii cu morţii.
Nea Mitriţă a rămas singur şi a mai trăit mulţi ani. Şi-a luat o femeie din satul nostru, mult mai tănără ca el. Era brunetă, cu păr negru bogat şi nepieptănat, cu nişte ochi bulbucaţi, buze groase şi nas încovoiat, roşu de băutură. Pe cap purta o basma veche murdară, era îmbrăcată într-o fustă lălâie şi o vestă roasă, iar picioarele goale în nişte sandale scâlciate. O luase ca să aibă cine să-i facă şi lui mâncare şi să îngrijească gospodăria pe timpul zilei, când el era plecat la muncă. Dar şi-a găsit beleaua. Era o beţivancă notorie, iar de boala asta nu se scapă cu una, cu două. Când venea acasă, nenea Mitriţă o găsea căzută în bătătură, cu poalele ridicate, năclită de urină şi fecale. Altădată era lungită în drum, iar copiii de pe uliţă râdeau şi-şi băteau joc de ea, ba s-a zis că unii tineri, dornici de aventuri amoroase se descărcau în ea. Toate au durat până într-o seară când un vecin l-a strigat la poartă şi i-a spus să meargă să-şi ia muierea din curtea morii. A găsit-o adormită, goală până-n brău şi plină de balegă între picioare. Îşi bătuseră joc de ea nişte tineri care au fost depistaţi de miliţie şi amendaţi. Neica Mitriţă a luat-o acasă cu roaba, a spălat-o şi, a doua zi, deşi ea a promis că n-o să se mai atingă de băutură, a gonit-o de la el. N-a trecut o lună de zile şi s-a aflat că a fost găsită moartă într-un şanţ. Se îmbătase seara, căzuse acolo, n-a văzut-o nimeni şi a îngheţat de frig. Fostul ei soţ a luat-o cu o pătură, a pus-o în căruţă şi s-a ocupat de înmormântarea ei.
Rămas singur, nea Mitriţă, apăsat de singurătate şi tristeţe, s-a hotărăt să plece în Moldova, la fiica lui, Nicoleta. Dar n-a trecut mult timp şi a venit însurat cu o moldoveancă al cărei soţ murise, o femeie de toată isprava care le avea pe toate: când bea nu se-ncurca, iar când era de muncă nu se codea. Era vrednică, curată şi femeie de casă. Avea noroc în toate, dar mai ales la păsări de curte. N-a fost niciodată aşa de pus la punct unchiul meu ca acum, curat şi bine îngrijit, ferchezuit şi cu drag de viaţă. Munceau amândoi cu ziua, erau bine chibzuiţi şi aveau de toate. Îi găsea iarna cu cămara îndestulată. Dar, cum orice curs normal al vieţii, ca un făcut, trebuie stricat de cineva, la neica Mitriţă acasă s-a înapoiat fiica lui, Maria, cu fiul său. Neînţelegăndu-se cu ei, a fost nevoit să-şi ia nevasta şi să plece în Moldova de unde veniseră şi unde aveau o moştenire a ei de la părinţi. Trăiesc liniştiţi şi în relaţii bune cu copiii ei care sunt la casele lor şi este respectat pentru bunătatea şi priceperea lui, iar copiii lui nea Mitriţă sunt mulţumiţi că-l ştiu în siguranţă şi au scăpat de grija întreţinerii lui. Nu sunt ei recunoscători cum ar trebui să fie nişte copii cu care părinţii s-au chinuit să-i crească toată viaţa lor. Au uitat că daica şi neica munceau din zori pănă-n seară la străini ca să le facă viaţa suportabilă şi să aibă strictul necesar.
Înainte de a pleca în Moldova, neica Mitriţă a făcut acte pe casă fiului său, Costică, nu prea iubitor de carte, dar care, cu chiu cu vai, a terminat zece clase la şcoala din Vădăstriţa şi s-a căsătorit. Minte fragedă şi nedată prin greutăţi, Costică s-a însurat de două ori, dar ambele căsătorii au eşuat. A treia oară s-a luat cu o fată din satul Grădinile a cărei mamă era moartă. Au locuit un timp la Costică acasă, au dat naştere unui băieţel şi unei fetiţe, iar când i-a murit şi tatăl, s-au mutat la ea în sat, unde locuiesc şi azi. Familia lor s-a înmulţit cu încă un flăcău, aşa că numără o fată şi doi băieţi. Fata, pe nume Maria, s-a măritat cu Relu, un băiat din Maramureş şi a născut o fetiţă pe care Relu i-a oprit-o când s-au despărţit. Ca şi cum dracul tună şi fulgeră ca să-i adune pe cei ce se-ncuscresc cu el şi-i fac voile, Maria s-a luat cu un moldovean arţăgos din Suceava, pe care-l cheamă Mihai şi cu care are un băieţel, pe nume Ion. Ambiţia daicăi şi a lui neica Mitriţă a fost să le facă nuntă la amăndoi copiii odată, adică lui Costică şi Mariei. A fost o reuşită să vezi cum merg la apă două mirese deodată cu alaiul după ele, cum cunună preotul patru miri în acelaşi timp, iar grămada de gură cască nu mai prididea să se minuneze, uimită. Mai rar se poate vedea aşa ceva!
Dar căsnicia Mariei cu Mihai n-a durat prea mult. El era agresiv şi o certa din motive mărunte şi neînsemnate, iar de bătut o bătea când i se făcea lui poftă de scandal. N-a mai putut răbda, biata, o aşa viaţă de câine şi l-a părăsit. A revenit în comuna natală, Vădăstriţa, unde şi-a legat viaţa de Marcel Mitran, prima ei dragoste de pe când era elevă şi cu care a fost prietenă. Se părea că trăiesc în armonie, au făcut o nuntă frumoasă la care eu şi Adrian, fiul meu, am fost naşi, dar n-a trecut mult şi s-au despărţit. Marcel era bun cu Maria doar cănd era treaz, iar la beţie îşi aducea aminte tot ce nu-i convenea din viaţa ei şi o lua la omor. O bătea până obosea sau scăpa cu fuga. Mi-aduc aminte că, odată, a venit în vizită la mine acasă cu el. S-a îmbătat ca un porc şi a încercat să facă scandal, dar eu l-am sfătuit să meargă la culcare că e obosit. L-am pus în pat, iar el, drept recunoştinţă mi-a zis:
- Naşă...firai a dracului tu de naşă cu casa ta!
- De ce mă drăcui, mă finule?
- Pentru că aşa vreau eu! Ce, ai ceva împotrivă?
L-am dat jos din pat, am rugat-o pe nevastă-sa să mă ajute, l-am pus în căruţă şi i-am dat drumul acasă. Am rugat-o pe verişoara mea să nu mai vină cu el la noi niciodată. Şi mi-a respectat rugămintea. N-a mai venit cu el la mine, dar nici n-au mai stat împreună mult timp. Nu ştiu prin ce împrejurări a ajuns Maria la Hunedoara împreună cu Gina, sora ei mai mică, dar bănuiesc că s-au dus să-şi caute de lucru. La scurt timp, Gina a cunoscut un băiat, Traian, tractorist într-o comună din împrejurimi, Rapoltu Mare, cu care a înjghebat o căsnicie trainică. Traian era un om foarte vrednic, munceau amăndoi mult şi în căţiva ani au construit o casă de se întorcea după soare, admirată nu numai de săteni, ci şi de cei care treceau pe acolo. Au dat naştere la doi copii, un băiat şi o fată, la fel de cuminţi şi de vrednici ca şi părinţii lor. Şi-au cumpărat unelte şi maşini agricole: tractor, semănătoare, combină de secerat şi treierat grâul, discuri pentru mărunţit pământul etc. şi lucrează împreună cu fiul pământul sătenilor.
Măria însă n-a avut noroc. A găsit un lăutar din Caracal cu care a trăit în concubinaj. Costel interpreta la orgă, iar ea era solist vocal. Amândoi căntau prin localuri, la nunţi şi botezuri, la petreceri private sau în parcul oraşului. Dar, cum lor le plăcea traiul şi nu le păsa de ziua de mâine, duceau viaţă boemă, de artişti: tot ce câştigau dădeau pe mâncare şi băutură. Iar după beţivăneală urma inerent scandalul. O drăcuia ca la uşa cortului, cum auzise în familia lui, şi o bătea cu pumnii şi picoarele în burtă sau pe unde nimerea. Iarna, când nu mai aveau din ce trăi, îi vindea cerceii, brăţările şi inelele cumpărate vara din căntări. El avea trei copii cărora le plătea pensie alimentară, iar ea avea un fiu pe care l-a lăsat în dorul lelii. Fiul a crescut nesupravegheat şi s-a încurcat cu două fete, dar căsnicia n-a durat. A eşuat în orice tentativă de a se face băiat de treabă. S-a căpătuit cu o fată din comuna Studina şi locuieşte la Grădinile, în casa lui Costică, verişorul meu, care s-a milit de ei şi i-a primit fiindcă au un băieţel, suflet nevinovat care trebuia alivănit undeva.
Maria s-a despărţit de Costel, că nu s-au mai suportat unul pe celălalt, dar bine nu le-a mers nici separaţi. El a ajuns ca vai de capul lui, nu are unde locui şi stă pe unde apucă, iar ea nu se descurcă deloc şi se tonţeşte pe măsură ce îmbătrăneşte. Mintea ei rătăceşte pe meleaguri mirifice şi e plecată cu sorcova mai tot timpul zilei. Eu şi surorile mele ne rugăm bunului Dumnezeu să-i străngă mintea împrăştiată cine ştie pe unde, s-o adune de pe drumuri şi s-o aducă la casa ei, unde jocul de-a viaţa să ia sfărşit.
Nicoleta s-a măritat şi ea tot cu un băiat din Moldova, pe care-l chema Marcel, dar care era un băiat liniştit,cuminte şi bun la suflet. Şi cum meseria este brăţară de aur, Marcel cunoştea foarte bine tâmplăria. Tot unchii mei au făcut nunta lui Marcel cu Nicoleta, iar ei au avut grijă să facă mulţi copii: cinci, o fată şi patru băieţi. Vremea a trecut, multe lucruri s-au schimbat, căci nimic nu stă pe loc, iar fata şi primul băiat al lor s-au căsătorit deja şi stau la casele lor. Ceilalţi trei băieţi se pregătesc să intre, la rându-le, în vâltoarea vieţii, ajutaţi de părinţi.
Cănd ai linişte în suflet şi există pace pe pămănt, armonie în familie şi bună înţelegere între vecini, parcă îţi vine nu numai să-ţi trăieşti viaţa, dar şi să te bucuri de veselia altora. Ne bucurăm de primăvara care pune pe fugă o iarnă grea, de ploaia binefăcătoare care alungă gândurile sumbre ce pun stăpânire pe oameni după o secetă aspră, la vederea unei perechi de tineri îndrăgostiţi ce se ţin de mână şi se sărută discret, la uimirea din ochii unui copil când vede o floare, o vrăbiuţă sau un motan, la sfada dintre doi cocoşi ce se împopoţonează pentru o găină, dar mai ales la însănătoşirea după o boleşniţă afurisită de care aveai impresia că scapi curând dar ea continua să te şicaneze. Asta e viaţa omului, cu bune şi rele, cu bucurii şi necazuri, cu satisfacţii şi suferinţe, cu râsete şi plânsete. Capacitatea de regenerare după o boală a fizicului, cu medicamente sau o alimentaţie raţională corespunzătoare, nu se compară cu aceea a psihicului, care nu se tratează decât cu cel mai bun leac: iertarea. Omul iartă, dar nu uită. Tocmai acest tratament îl aplic şi eu sufletului meu care, bolnav fiind, nu uită mizeriile vieţii prin care am trecut. Într-o seară, după o zi aspră, încercam să dorm, dar nu puteam din cauza unor gânduri negre, dintre cele mai sumbre şi chinuitoare, care mă măcinau şi nu-mi dădeau liniştea şi pacea necesare unui somn profund, benefic sănătăţii şi purificator. Şi filmul vieţii mele, întrerupt de grijile şi activităţile cotidiene, se derula în fiecare seară când mă aşezam în culcuşul meu intim. S-a reluat de la momentul când eram tânără, nu aveam decăt 22 de ani şi trei copilaşi, părăsită de soţul pe care-l iubisem şi încă îl mai purtam nealterat în suflet în sparanţa că se va întoarce, dacă nu la mine, măcar la îngeraşii aceia nevinovaţi cărora le dădusem viaţă din dragoste curată şi pasiune. Trecuseră aproape doi ani, mă lăsase gravidă, şi el habar nu avea de familia lui. Nu ştia cu ce greutăţi mă confrunt ca să-i îngrijesc. Era plecat şi nu ştiam de unde să-l iau, iar copiii cereau nu numai măncare, ci şi îmbrăcăminte, încălţăminte, căldură de toamna timpuriu pănă primăvara tărziu. Eram disperată, în plină iarnă 1972, şi copilaşilor nu aveam ce le pune pe masă şi nici ce băga în sobă ca să-i încălzesc. Mă uitam la ei şi mi se rupea sufletul când îi vedeam suferind fără să aibă vreo vină. Nu ştiam încotro s-o apuc. Băieţelul avea şase anişori, fetiţa patru, iar mezina decât şase luni şi-i trebuia lapte praf care nu se prea găsea decât cu mare greutate. Singurul meu noroc era că o aveam pe mama pe care o lăsam acasă cu copiii, iar eu puteam merge la muncă pentru agoniseala zilnică. Într-o seară am adus acasă un trăistuţ cu făină şi o lingură de untură de la o familie la care lucrasem duminica şi le-am făcut gogoşi în ceaun puişorilor mei. A fost o bucurie de nedescris în familia noastră. Lucram la gostat, eram apreciată de şefii mei pentru că eram cuminte, supusă, harnică şi nu intram în conflicte cu nimeni. Nu-mi plăcea bârfa şi nu criticam pe nimeni. Vorbeam doar când trebuia şi doar ce era necesar. Aveam grijile mele, părerile mele şi mă feream cu discreţie să supăr pe cineva sau să fac ceva care să determine vreo persoană să mă urască şi să-mi vrea răul. Flecăreala, invidia şi ura erau hrana spirituală a multora, iar delaţiunea era modalitatea de a-i înjosi pe alţii şi a te băga pe sub pielea şefilor ca să urci pe treptele nemeritate ale ierarhiei valorice. Scopul meu era să pot căştiga atât cât să-mi ajungă să-mi cresc copilaşii. Lucram în legumicultură, la grădina de legume şi zarzavaturi, ca sezonier, dar iarna nu mă trimiteau acasă ca pe ceilalţi, ci mă opreau pentru diferite activităţi din zootehnie. Văzăndu-mă atât de supusă şi tăcută, unii mă credeau toantă, alţii ziceau că sunt proastă. Îi lăsam cu părerile lor, că dacă i-aş fi contrazis tot mie mi-aş fi făcut rău. Plângeam pe ascuns ca să nu-şi dea seama că sufăr din cauza vorbelor lor. Nu le-am dat niciodată satisfacţia de a se bucura de nenorocirile ce se abătuseră asupra mea sau de a şti gândurile şi grijile mele. Dacă nu faci cuiva reproşuri când afli că te-a discreditat, crede că nu ştii, iar dacă taci când ar trebui să te revolţi, te ia de fraier. Dar tăcerea e ca mierea, iar vorba multă e sărăcia omului. Numai cu vorbe nu se poate trăi în lume. Cine vorbeşte mult şi păgubos are de tras ponoasele meritate şi este evitat, iar cine este discret şi spune vorbe puţine, dar din care înţelegi multe, este apreciat şi din ce în ce mai căutat. Înţelepciunea asta mi-a dat-o numai Dumnezeu şi frecuşurile tinereţii mele, precum şi viaţa nedreaptă îndurată până la această vârstă fragedă. Aşa că am muncit pe brânci, am îndurat vicisitudinile sorţii numai din iubirea pe care o putam celor trei copilaşi care mă aşteptau seara acasă precum iezii caprei din povestirea lui Creangă. Doar ei îmi luau oboseala unei munci istovitoare, îmi dădeau zâmbetul pierit din timpul zilei, mă luau de gât şi mă pupau cu dragoste şi plini de afecţiune. Abia atunci simţeam că am pentru cine trăi şi pentru ce mă zbate, căci viaţa nu este un zbor lin, ci o continuă zbatere. Dumnezeu a binecuvântat viaţa şi l-a supus patimilor până şi pe fiul lui cel mai drag – OMUL – ca să simţim că bucuria sau fericirea nu vine decât după strădanie şi suferinţă. Sufeream pentru copiii mei şi mă străduiam să-i cresc altfel decât am fost eu crescută. Erau mici şi nu puteam să mă uit la ei cum mor de foame şi de frig.
Văzându-mă încolţită de nevoi şi neavând alte posibilităţi decât folosirea braţelor mele în acele vremuri grele, am rugat şefii mei de la gostat să mă învoiască, fără plată, câteva zile ca să merg la pădure şi să fac rost de lemne de foc. Aflasem de la naşul meu de cununie că pădurea din preajma comunei Urzica a fost tăiată, iar rădăcinile copacilor se dau gratis celor care le scot şi le iau acasă. Ocolul silvic avea nevoie de eliberarea terenului pentru a planta alţi copaci. M-am dus şi eu la pădure ca să scot buturugi cu mulţi oameni din Vădăstriţa. Dar ei erau numai bărbaţi, iar eu eram singura femeie printre ei. Cât le-am fericit pe acele neveste care au rămas acasă cu grijile gospodăriei şi îngrijirea copiilor! De ce n-oi fi avut şi eu norocul lor?
Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine groase, aveau mănuşi, cazmale, târnăcoape şi topoare, iar eu, sărăcuţa, tremuram de frig şi aveam măinile îngheţate deoarece eram cam golaş îmbrăcată şi aveam numai cazma şi topor. Buldozerele scormoneau pământul şi scoteau buturugile mai mult de jumătate din pământ. Bărbaţii se luptau cu buturugile cele mai mari, eu numai cu rădăcinile şi vânele de copaci nu prea groşi. Ei făceau grămezile mari, eu abia străngeam o grămăjoară. Doar când se odihneau sau stăteau la masă şi beau vin aveam şi eu mai mult spor, că mă foloseam de uneltele lor.
La pădure mergea şi naşul meu cu pretenii lui. Aveam de mers vreo 9 km până acolo. Aşa că mă sculam de la ora 4 dimineaţa şi plecam pe jos cu noaptea-n cap, având în trăistuţă puţina mâncare pentru o zi. Îmi făceam singură curaj prin întunericul nopţii pe drumul anevoios, că doar-doar m-o ajunge naşul cu bicicleta. Când auzeam voci în spatele meu îmi venea inima la loc şi tot speram să fie naşul, căci el mă mai lua pe bicicletă câţiva km, mergea mai domol sau cobora şi mă însoţea. Prindeam puteri, parcă şi paşii îmi erau mai iuţi şi ajungeam la pădure mai repede. Dar, după o zi istovitoare de cazne şi frustrări, reveneam acasă pe jos încă 9 km, ruptă de oboseală şi vlăguită de puteri. Iezii caprei mă aşteptau cu drob de sare în spinare, mălăieş în călcâieş, frunze-n buze, lapte-n ţâţe, fără să ştie că lupul cel viclean, adică sărăcia, îmi dădea târcoale mie şi îi pândea pe ei. De multe ori mă înapoiam acasă cu mâncarea în trăistuţă ca să am ce le da lor, fiindcă întotdeauna îmi săreau în cale cu întrebarea:
- Ce ne-ai adus, mămico?
Dar necazul cel mai mare venea din partea bărbaţilor pe care îi rugam să mă sprijine în diferite situaţii sau activităţi cu condiţia să-i răsplătesc. Crezând şi ştiind că n-am bani, dar eram tânără şi cochetă, îmi săreau în ajutor, dar cu condiţia să mă culc cu ei. Credeau că sunt pradă uşoară ori marfă ieftină de vânzare. Îi atrăgea corpul meu şi mă doreau pentru o noapte. Îşi ziceau că dacă n-am soţ sunt mare doritoare de senzaţii trecătoare. Mi-am păstrat demnitatea şi n-am cedat unor asemenea ticăloşii. Şi cu cât mă feream, cu atât se înverşunau mai rău, făceau pariuri între ei care să mă aibă, îmi promiteau lucruri inimaginabile şi îmi propuneau câştiguri ilicite. Eu nu aveam nevoie de aşa ceva. Asta îmi mai trebuia, să mă arate lumea cu degetul că am luat bărbatul vreuneia, nu-mi ajungea sărăcia cu care mă luptam? Dacă în urma unei astfel de aventuri neghioabe rămâneam gravidă, cine se mai uita la mine? Dar aşa, ştiindu-mă nevinovată, mă uitam eu fără sfială în ochii tuturor, în primul rănd în ai copiilor mei neprihăniţi care nu trebuia să aibă o mamă destrăbălată. Aveam un singur gând: să mă ţină Dumnezeu sănătoasă şi să am putere de muncă. Aventura amoroasă, dacă o fi să vină şi n-oi mai putea face faţă situaţiei, are destul timp să aştepte. Deocamdată nu-mi stătea gândul la alt bărbat decăt la tatăl pruncilor mei, pe care l-am iubit şi-l iubesc din adâncul fiinţei mele. Mă gândeam că bunul Dumnezeu o să-i lumineze minţile, o să-i arate calea cea înţeleaptă care să-i îndrepte paşii spre cuibuşorul nostru în care îl aşteptam cu rodul dragostei noastre.
Se zice că de ce ţi-e frică nu scapi.
Am mers vreo trei săptămâni la scos buturugi din pădure. De-acum, oamenii îşi făceau rost de mijloace de transport ca să le aducă acasă. Unii aveau atelaje de la gospodăria colectivă, alţii le duceau cu droaga şi măgarul. Tractoriştii luau remorcile de la S.M.T., iar alţii plăteau camioanele de la I.R.T.A. În ultima zi, pe când mergeam pe jos pe lângă bicicleta naşului, ne-a claxonat din spate o maşină. Ne-am dat la o parte ca să-i facem loc să treacă, dar şoferul a redus viteza în dreptul nostru şi ne-a fixat cu interes deosebit. Era un Saviem de culoare albastră, un camion curat pe care mai şi scria mare, cu litere de o şchioapă „Păstraţi curăţenia!”. Lucru care mi-a atras atenţia şi pe care l-am discutat cu naşul:
- Văzuşi, naşule ce maşină curată avea acest băiat?
- Văzui, fină, dar mi-a atras atenţia nu numai curăţenia maşinii, ci şi ţinuta lui îngijită, atât cât putui eu să observ. Face parte dintre aceia care se respectă pe ei ca să fie respectaţi de alţii. Brava băiat!
Am ajuns la grămada mea de buturugi, am mai adunat ceva, nu cine ştie ce, vreo două remorci cu totul. Alţii aveau patru-cinci, dar eram mulţumită şi cu mai puţin. Acum problema era cu ce le duc acasă ca să nu mi le fure cineva. Prea multe zile nu le puteam lăsa pe câmp. Cât cărau ceilalţi erau în siguranţă, că nimeni nu se atingea de grămada altuia. Îmi părea rău că am muncit atât de mult şi cât drum am făcut zilnic ca să ies din iarnă. Bani nu mai aveam că nu lucrasem la gostat, iar ce căştigasem se dusese pe necesarul zilnic. În cele două-trei zile care au trecut, am mers la gostat ca să mai câştig ceva bani, dar salariile se dădeau târziu şi tot puţini aş fi luat. Mă rugam la Dumnezeu să mă ajute, eu nu ştiam cum, dar găsea el o soluţie pentru mine, că prea eram oropsită. Cred că m-a văzut în pădure cum mă luptam cu greutăţile vieţii şi cu vitregiile naturii, a scormonit în desaga cu ajutoare pentru năpăstuiţi şi a găsit rezolvarea. Şi dacă în pădure, când găseam o buturugă mai mare, mă rugam să mă ajute s-o scot şi simţeam cum îmi dă puteri şi o pridideam, duhul sfănt al Domnului s-a pogorât din nou asupra mea şi mi-a trimis ajutorul. În după-amiaza celei de a treia zi m-am pomenit la poartă cu o maşină care claxona. Un fior mi-a săgetat inima. Rugasem câţiva tractorişti şi şoferi să mă ajute să ies din impas şi credeam că vreunul dintre ei s-a milit şi mă caută. Am ieşit să văd cine mă strigă. Dar era maşina albastră. Din ea a coborăt un băiat înalt, potrivit de slab, cu început de chelie şi picioare cam strâmbe, dar nu-i stătea rău. Era curat şi îngrijit îmbrăcat.
- Mă cheamă Gigel. Te caut de trei zile, doamnă!
- De ce?
- Te-am văzut la pădure cu acel bătrân şi am crezut că este tatăl tău. Am vrut să te cunosc, m-am interesat de tine şi am aflat multe.
- Eu nu sunt de căutat, iar acel bătrân este naşul meu de cununie. Nu am tată şi nu am avut niciodată. Sunt o femeie săracă, iar soţul m-a părăsit din cauza sărăciei. M-a lăsat neajutorată, ca un laş, cu trei copii mici, cărora le port singură de grijă. Oi fi cules tu informaţii despre mine, dar nu vreau să le ştiu şi nici nu mă interesează ce ai aflat. Nu-mi arde mie de escapade sau relaţii cu bărbaţi pe care nu-i cunosc şi nu ştiu ce le poate capul. Bărbatul e dator să încerce, înţeleg lucrul acesta, dar cu mine nu-ţi merge, nu ai găsit femeia potrivită şi nici momentul.
- Bre, că oţărâtă mai eşti! Nu credeam că eşti aşa de supărată. Pentru că firea ta plăcută şi aspectul de tânără veselă nu-ţi umbreşte chipul din cauza atâtor necazuri. Aproape că nu-mi vine să cred ceea ce îmi spui. Ori vrei să mă îndepărtezi fără să stai cu mine de vorbă, fără să ne cunoaştem îndeaproape.
- Dar nu te uiţi la mine cum arăt? Nu vezi aspectul social al greutăţilor mele, cu ce mă confrunt ca să supravieţuiesc? Casa mi-e neterminată, locuiesc într-o coşarie în care n-am tavan deasupra capului, n-am gard împrejurul curţii. Sunt o femeie singură, că bărbatul m-a părăsit şi-l tot aştept să vină. Singura mea avere sunt cei trei copii pe care-i iubesc ca pe ochii din cap. Nimeni şi nimic nu mă poate despărţi de ei. Aşa că n-ai găsit ce căutai, du-te la o femeie pe potriva ta şi lasă-mă în durerea care m-a încolăcit de tânără.
În ciuda celor întâmplate şi chiar dacă soţul meu mă părăsise, eu nu încetasem să-l iubesc. Îl iubeam în aşa fel încât credeam că niciodată n-o să mă mai dărui altui bărbat. Munceam pe rupte şi luptam din răsputeri cu toată fiinţa mea pentru copilaşii mei în speranţa că el tot se va întoarce acasă la noi. Voiam să-i fiu fidelă şi credincioasă.
Dar, de atâta sărăcie şi în astfel de împrejurări, am cedat. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte că n-am putut să mai fac faţă acestor necazuri. Aveam nevoie de un astfel de ajutor în momentele când nimeni nu se mai uita la mine. Eram părăsită până şi de cea mai iubită fiinţă pe care am cunoscut-o ca femeie şi cu care, de fapt, m-am căsătorit: bărbatul căruia m-am dăruit în mod sincer, din dragoste, idealul meu năruit cu atâta nepăsătoare durere. Şi dacă Providenţa l-a trimis la casa mea să mă caute, m-am lăsat dusă de soartă, crezând c-o să am noroc.
Era în anul 1972, aveam 22 de ani, eram energică şi plină de viaţă. Nu eram prea voinică, aveam doar 1,65 m înălţime, eram şatenă cu ochii verzi, părul roşcat, ondulat, căzut pe umeri, legat cu o banderolă şi fundiţă în creştetul capului. Eram suplă şi puţinele mele rochiţe, mulate pe corp, îmi dădeau înfăţişarea unei fete crescute la oraş. Dar eram fata crescută la ţară, ţăranca cea mai pură. Studii nu aveam pentru că mă măritasem din clasa a VII-a. Pe scurt, eram nu numai sărmană şi strâmtorată de nevoi, ci şi împovărată de griji şi neajunsuri. Doar fizicul mă avantaja şi-mi dădea un imbold nebănuit.
Deşi eram singură şi necăjită, acest om nu s-a retras. Nu s-a ferit de mine şi nici de lume, m-a ascultat răbdător şi a rămas ferm pe poziţie:
- Eu te-am plăcut din prima clipă, aşa că am alergat după tine, te-am căutat, iar acum te-am găsit şi nu vreau să te pierd.
Am considerat că este destul de matur ca să-şi dea seama ce vorbeşte şi nu că eu sunt o pradă uşoară pentru meschinele lui interese. Îmi era ruşine să-l invit în casă, dar, până la urmă, inevitabilul s-a produs. Când a intrat în casă a fost profund impresionat de condiţiile inumane în care trăiam eu şi copilaşii mei. Aveam o căsuţă din chirpici cu două încăperi: prima era bucătăria noastră cu vatră şi ţest, iar cealaltă era dormitorul pentru cinci persoane. Tencuite erau doar zidurile, iar tavanele erau din prăştii cu pămănt între ele. Când umblau şoarecii prin pod, ne trezeam plini de ţărănă. Impresionat de cele văzute, evaluănd starea mea socială şi sărcia materială de neconceput, mi-a zis:
- Te rog să ai încredere în mine ca într-un prieten adevărat, că nu ai nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Eu provin dintr-o familie bună din comuna Dăbuleni. Sunt un om înstărit, în gospădăria mea am tot ce-mi trebuie, dar sunt nefericit fiindcă nu m-am însurat cu cine trebuia. Am luat o femeie de neam, cu avere, dar fără plăcere.
(continuare în "Tragediile unei vieţi, vol.IV, în curs de apariţie)
Aşa cum v-am spus, cu ani în urmă aproape toată lumea era foarte săracă. Străbunicul meu, Petrică Taslâca, era un om foarte sărac. Ca să-l mângâie, mama lui i-a zis ,,Pecică al mamii scump”. Acest nume, de Pecică, parcă i-a creat un destin anume: să fie un nume purtat doar de oameni săraci. De atunci şi până în zilele noastre nouă ni s-a spus ,,de-alde Pecică”. Şi chiar dacă una dintre generaţii s-ar fi ridicat puţin în societate, nu a durat mult şi a decăzut, iar noi toţi am rămas tot cu un nume de oameni săraci. Eu sunt copilă din a patra generaţie şi am jurat ca de la mine încolo acest nume să-şi ridice prestigiul în lume, să nu se mai numească ,, alde Pecică cei săraci”, ci să se numească altcumva, nu ştiu nici eu cum, dar să fie de stare mijlocie, căci pe mine m-a afectat rău povestea acestei porecle, care, ca o pecete, m-a nefericit din ce în ce mai mult.
Iar acum să revin la subiectul meu…
Străbunicul meu, Petrică, împreună cu străbunica mea, Linca, au dat naştere la patru copii, toate fetiţe: Leanca, Ştefana, Ioana, iar mezina a fost Floarea, bunica mea. Leanca a fost copila ce le-a murit prima. Ştefana s-a spălat pe cap, şi-a strâns părul coc şi a plecat la horă cu capul ud. Fiind foarte frig, a făcut meningită şi a murit, plătind astfel tribut greu fuduliei şi nesăbuinţei tinereşti. Ioana, cea de a treia fiică a lor, a crescut mare şi s-a căsătorit. Dar destinul i-a jucat şi ei feste: a schimbat trei bărbaţi. Soarta a pricopsit-o în comuna Bucinişu, judeţul Olt cu cel mai leneş om din sat. Mergea cu ea la câmp, se aşeza la umbra carului şi de acolo îi poruncea ce să facă:
- Puica mea cu trei pogoane şi lada plină de ţoale, zii! Aşa! Dă-i! Bravo! Munceşte, că neicuţa te iubeşte, deseară te răsplăteşte şi numai bine-ţi gândeşte!
Ea prăşea porumbul de pe lotul pe care acel bărbat îl avea, ea secera, ea făcea snopii şi-i ridica în clăi, iar el stătea la umbră. Seara o răsplătea cu multă mâncare şi băutură. Munca, oboseala, mâncarea şi băutura au îmbolnăvit-o rău de tot în scurt timp: ficatul n-a mai rezistat şi a făcut ciroză. Iar el îi dădea mereu să bea şi să mănânce ce nu trebuia, în loc s-o îngrijească, iar când şi-a dat seama că i se apropie sfărşitul, a pus-o într-o căruţă şi a adus-o acasă părinţilor ei, în comuna Vădăstriţa, unde a şi murit. Pentru cât i-a muncit acestui trântor şi pentru tot ce a făcut în gospodăria lui, acestă bestie n-a fost capabilă să o îngrijească sau s-o înmormânteze. A fost un laş, lui nu i se poate spune om. Cum o mai răbda pămăntul un asemenea suflet de câine?...
După ce străbunicii mei au înmormântat-o şi pe cea de a treia fiică a lor, au mai rămas cu ultima, şi cea mai mică dintre fete, Floarea, care le-a trăit şi de care au avut parte. Cu multă grijă şi în mare suferinţă au crescut-o pe Floarea, despre care v-am spus că va fi bunica mea. Mare frică s-a cuibărit în bietele lor suflete de teamă să nu rămănă şi fără ea.
Dar Floarea s-a făcut mare şi, cum se obişnuia pe atunci, ca toate fetele mari, mergea la horă în sat duminica. Acolo s-a întâlnit cu bunicul meu, Ion Tănase, un flăcău de naţionalitate machedoneană din comuna învecinată, Urzica. Era printre cei mai buni meşteri în construcţii, iar în acea perioadă majoritatea caselor din comunele din împrejurimi erau făcute de el, căci i se dusese vestea de om cinstit şi vrednic ce era. Şi acum, în anul 2008, se mai vede ici şi colo câte o casă construită de mâinile lui deoarece obişnuia ca toate construcţiile să fie ornate cu păpuşi. După părerea mea, erau foarte frumoase, dar de atunci şi până azi, gustul oamenilor s-a schimbat şi generaţiile care s-au succedat le-au dărâmat pe cele vechi, şubrezite, în locul lor ridicându-se construcţii noi, fapt ce dovedeşte mentalităţi schimbate şi un nivel crescut de bunăstare.
Întâlnind-o pe Floarea, bunica mea, la horă, Ion a plăcut-o şi s-au luat. El n-a ţinut cont că bunica mea locuia într-un bordei, ci, cunoscăndu-şi puterea de muncă şi capacitatea morală şi intelectuală, nu s-a speriat de situaţia ei materială. Ce ţi-e şi cu viaţa asta…în dragoste nu e frumos decât ce-ţi place ţie! Neajunsurile nu le-a încovoiat dorinţele, dar nici ei n-au tănjit după realizări ce le-ar fi depăşit puteriloe, aşa că nu se sfiau să se distreze, mergând mereu la horă în sat sau la nunţi.
Într-o zi de duminică, fiind la o nuntă în sat, îmbrăcaţi ţărăneşte, dar curat şi elegant, în costume naţionale, cum se obişnuia pe atunci, au fost zăriţi de un mare negustor din acele vremi care, impresionat de aliura lui Ion, îmbrăcat într-o cămaşă albă de o spărgeai în limbă, cum se zicea, cu brâu pe deasupra şi iţari frumos aranjaţi, a admirat felul în care juca de-i sfârâiau călcâiele şi stârnea praful cu opincile lui legate cu nojiţe peste ciorapii groşi din lână. După terminarea jocului, moş Pandele, negustorul, s-a apropiat de bunicul meu şi i-a zis:
- Cum te cheamă, măi tinere?
- Ion Tănase, moş Pandele.
- Mă Ioane, taică, frumos eşti, bine făcut arăţi, îmbrăcat bine te prezinţi, la jucat văd că-i întreci pe toţi, dar de stat cum stai, acasă la tine?
Atunci, bunicul meu a lăsat capul în jos şi a răspuns ruşinat:
- De stat stau foarte rău, moş Pandele, pentru că eu, aici, sunt băgat în casă la muiere, iar femeia mea provine dintr-o familie foarte săracă, însă eu o iubesc şi vreau să fac casă cu ea. Acum..., deocamdată, stăm într-un bordei, împreună cu părinţii ei, în acestă comună, dar promit că până la anul care vine, la bâlciul tradiţional de Sfânta Marie, când vei trece pe lângă curtea mea, vei găsi o casă nouă, o magazie, o curte închisă cu gard şi tot ce-i trebuie unui om în gospodărie. Şi o bancă la poartă, pe care sper să te odihneşti cănd o să mă vizitezi. O să fii tare bucuros cănd ai să constaţi că m-am ţinut de cuvânt.
Atât a trecut, un an de zile şi bunicul şi-a ridicat o casă din paiantă cu cinci încăperi, o magazie cu grajd dedesubt, pătul şi coşare, şi-a cumpărat cel mai frumos car cu cei mai falnici boi, o vacă cu lapte, porci şi ce-i mai trebuia unui gospodar la casa lui. A făcut gard la toată curtea, de jur-împrejur, iar la poartă a aşezat o bancă. În ziua de 15 august, de Sfânta Marie, ziua bâlciului tradiţional de la Vădăstriţa, stătea pe bancă, la poartă, şi-l aştepta pe marele şi neegalatul negustor şi om de afaceri, Pandele. N-a trecut prea mult timp şi acesta şi-a făcut apariţia. S-a apropiat, s-a oprit, a privit, a văzut totul schimbat şi s-a minunat, zicând uimit:
- Să trăieşti, Ioane, taică, eşti cu adevărat om de cuvânt! Nu credeam că ai să reuşeşti să faci asemenea avere într-un singur an. Să trăieşti şi să stăpâneşti sănătos tot ce-ai agonisit! Dar mai vreau să-ţi spun că nu credeam să reuşeşti într-un an să faci ceea ce alţii nu realizează într-o viaţă. De aceea m-am găndit să-ţi propun să colaborezi cu mine.
- Mulţumesc, neică Pandele, dar nu te supăra că te refuz. Pe mine m-a programat Dumnezeu pentru altceva. Eu vreau să fiu liber ca pasărea cerului, să nu depind de nimeni şi să toc pe vătrai la mine în bătătură. Stau la cuibul meu, cu muierea ce mi-a fost hărăzită şi vreau să avem o viaţă tihnită şi mulţi copii.
Bunicul şi bunica mea au avut cinci copii. Pe primul, băiat, îl chema Mărinică şi a murit la vârsta de şapte ani. Al doilea, tot băiat, se numea Ştefan şi a murit pe când avea căteva luni. Cel de al treilea a fost tot băiat şi i-au pus numele Gheorghe. A urmat o fetiţă, pe care au botezat-o Floarea şi care este mama mea. După aceea au mai dat naştere unei fetiţe pe care au numit-o Ecaterina.
Bunicul meu, gândind că are mulţi copii şi trebuie să nu-i lase de izbelişte pe lume, s-a hotărât să le cumpere un lot de zece pogoane de teren arabil şi două pogoane de vie la nisipuri, în podgoriile comunei Urzica.
Dar n-a apucat, bietul, să se bucure de toate realizările lui, căci s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac şi a murit. Au rămas fără tată trei copii de vârstă fragedă, iar bunica, de durere şi griji multe, în mai puţin de un an, a făcut atac cerebral şi a rămas paralizată pe jumătate din corp. De atunci a început coşmarul vieţii lor.
Pănă să le moară tatăl, mama, cu fratele şi sora ei, n-au cunoscut lipsurile şi s-au bucurat de o copilărie fără griji, având tot ce le era necesar. Se bucurau de toate sărbătorile din calendar, tăiau doi porci pe an, la Crăciun şi Paşte, aveau vacă cu lapte, ce mai, strictul necesar era asigurat, iar copilăria foarte fericită. Odată cu dispariţia tatălui, toată fericirea lor s-a dus pe apa sâmbetii. S-a terminat ca şi când n-ar fi fost decât un vis frumos. Pe deasupra aveau de-acum şi o mamă paralizată, iar marile necazuri au venit peste ei ca un tăvălug de neoprit.
Într-o zi, pe cănd Floarea, mama mea, şi Ecaterina, mătuşa mea, erau la câmp, iar fratele lor în armată, pe mama lor, adică pe bunica, a luat-o un cetăţean din sat, N.T., cu căruţa şi a dus-o în comuna Brastavăţu, unde se afla un birou notarial ca să-i văndă două pogoane de teren arabil şi o jumătate de pogon de vie. Acolo au făcut un act de vănzare-cumpărare care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi o mare mârşăvie: acel om fără suflet a pus în acte tot lotul de zece pogoane de teren arabil şi cele două pogoane de vie. Astfel, întreaga avere a familiei, lăsată de bunicul copiilor lui, a fost văndută de bunica acestui hoţ pe un curcan şi o damigeană de vin. Trebuie spus că bunica nu se afla în deplinătatea facultăţilor ei mintale şi că nici nu ştia carte. Ea a pus degetul parafând sentinţa familiei la cea mai aprigă sărăcie. Iar seara, când cele două fiice s-au înapoiat de la munca câmpului, le-a spus:
- Doamne, ce frumos băteau fetele ălea la maşinile de scris! Parcă-l vedeam pe Ion al meu sărind în ritmul muzicii duminica la horă...
Fetele au rămas mirate, apoi au întrebat-o:
- Dar unde ai văzut tu, mamă, maşini de scris?
- Păi...fusei azi cu neanto N.T. la Brastavăţu de-i vândui două pogoane de pămănt şi o jumătate de pogon de vie.
Ele au sărit ca arse:
- Pe cine ai întrebat tu ca să faci asta?
Iar ea le-a răspuns:
- Pe nimeni, fiindcă sunt stăpână şi fac ce cred eu că e mai bine pentru voi. Şi le-a arătat damigeana de vin şi curcanul.
Ele, văzănd cât a fost de înşelată mama lor şi supărate foc, s-au dus la N.T. acasă, l-au strigat la gard, iar el a ieşit la poartă având aerul omului stăpăn pe situaţie şi mulţumit de sine.
- De ce neică N. ne-ai înşelat mama? I-ai luat două pogoane de pămănt şi o jumătate de pogon de vie pe un curcan şi o damigeană de vin?
Le-a răspuns răzănd:
- Ha, ha, ha...Ce vorbiţi de două pogoane? Mama voastră mi-a vândut tot lotul de zece pogoane de pământ şi toată via. Uite actul pe care şi-a pus degetul.
Au rămas stană de piatră, au început să plângă, să se vaiete, s-au tăvălit prin ţărână, au crezut c-o să moară. În hohote l-au rugat să le lase măcar jumătate din avere că n-au din ce trăi, dar el le-a luat la goană, le-a înjurat şi le-a trântit poarta în nas, asmuţind câinii pe ele.
Nemaiavând nici o palmă de pămănt şi nici din ce trăi, viaţa familiei a devenit din ce în ce mai grea. Bunica, după o vreme, a început să vândă şi ce se mai găsea prin gospodărie: carul şi boi, apoi ţigla de pe pătul şi casă şi, în cele din urmă, de parcă ar fi venit sfărşitul lumii, a dărăme pereţii pentru a pune pe foc lemnele din casa de paiantă făcută din sudoarea şi priceperea bunicului meu. N-a mai rămas decăt o încăpere acoperită cu maldăre din coceni de porumb şi păpuşi de tutun de curgeau picăturile înăuntru, atunci cănd ploua, ca şi afară. După cinci ani, mai mult din prostie decât înşelaţi, ajunseseră cei mai săraci dintre săracii satului.
Cănd a venit din armată fratele mamei, Gheorghe, şi a aflat prin ce vicleşug a fost vândut pământul, s-a dus la câmp să-l caute pe N. L-a găsit dormind sub car, cu puşca pe piept. S-a furişat încet, i-a luat puşca şi i-a înţepenit-o în gură, apoi l-a trezit zicăndu-i:
- Hei, neică N., acum ar trebui să-ţi bag zece gloanţe pe gât pentru cele zece pogoane de pământ pe care le-ai luat cu japca.
Văzându-se încolţit, a început să-l roage:
- Lasă-mă Gheorghe taică, să trăiesc, şi-ţi voi da înapoi pământul şi via!
L-a lăsat, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Tata-unchiul s-a depărtat de el fără să-l atingă şi i-a zis: - Ne-ai înşelat! Dumnezeu o să aibă grijă de tine pentru asta.
Bunica nu s-a oprit din vânzări şi nici n-a chivernisit bine avuţia din gospodărie, aşa că i-a rugat pe vecinii din partea stângă a casei să cumpere, pe mai nimic, cea mai mare parte a curţii, iar aceştia, profitând de situaţie, au acceptat cu bucurie. Sărăcia şi nevoile în care se zbăteau ai mei i-au determinat să vândă până şi verigile din vatră şi căldarea mare de aramă.
Mi-a mai povestit mama că vecina de peste drum se urcase pe casa noastră să dea jos ţiglele cumpărate pe căte o farfurie de mâncare, iar în locul ţiglelor tot ea, vecina noastră, împingea maldăre de coceni şi tutun.
De acum, întreaga familie a suferit din greu.
În curând, Gheorghe, cel venit din armată, a plecat de acasă şi nu s-a mai întors niciodată. A intrat ca cioban în slujba unor oameni gospodari din comuna Urzica, la care a slugărit cinci ani de zile, după care s-a însurat cu o femeie văduvă de război care avea un băieţel, Vică, a cărui poveste o veţi afla mai tărziu. Chiar socrii femeii, adică părinţii tânărului mort pe front, i-au dat-o de soţie şi l-au primit în casă ca şi cănd ar fi fost fiul lor. El a acceptat situţia şi nu s-a sfiit, chiar dacă în familia acestora exista şi o fiică handicapată, să li se alăture. Erau gospodari, recunoscuţi pentru hărnicia lor şi trudeau îndeajuns încât să li se îndestuleze casa, deşi numărul persoanelor ajunsese la şase. A pus mult suflet în tot ce făcea, îşi respecta familia, ba chiar o iubea, şi din acest respect şi dragoste s-a ivit dorinţa de a-i lăsa băieţelului casa care i se cuvenea de la tatăl său decedat, iar el şi familia lui, de-acum cu două fete, Valica şi Măria, s-au mutat într-o casă cumpărată cu bani puţini căci era cam dărăpănată. În căţiva ani au dărămat-o şi au construit o casă nouă, mare şi frumoasă, în care au stat peste douăzeci de ani.
A intrat gestionar la bufetul din comună şi, timp de douăzeci şi cinci de ani, a muncit cu sârg, a pus bănuţ peste bănuţ şi le-a făcut case arătoase celor două fiice ale lui. Trebuie spus că fiica cea mică, Măria, era foarte vrednică şi gospodăroasă, mergea cu el la bufet încă din fragedă copilărie. Ba mai mult, în timp ce tatăl se ocupa de construcţia casei şi de meşterii care lucrau, ea ducea tot greul birtului, spălând zilnic sute de pahare şi halbe de bere şi fiind atentă să nu fie înşelată de beţivanii care mişunau în jurul ei. Seara, când se apropia ora închiderii, tatăl său se ducea la bufet s-o ia acasă sau rămânea în locul ei până noaptea târziu ca să mulţumească clienţii. Au muncit mult, dar au şi făcut destulă avere.
Ar trebui să vi-l descriu pe unchiul meu pentru a vă da seama că era un om fermecător. Era un om potrivit ca înălţime, brunet, sprâncenat, cu părul negru, numai inele. Era slab, cu picioarele cam îndoite. Era cam urâţel, dar cu un şarm deosebit. Avea un fond sufletesc bun şi era energic, încât părea inepuizabil, şi transmitea celor din jur voioşie şi bună dispoziţie. Pentru corectitudinea lui şi pentru felul de a fi era simpatizat de oamenii din sat. Vorbea foarte mult şi-i plăcea să-şi dea importanţă, dar sufletul lui era mare. Când se ducea la bufet şi vorbea, stăteau ţăranii cu gurile căscate şi ascultau tot ce le pălăvrăgea el.
Ca să le meargă treaba şi mai bine, a lăsat-o pe fiica cea mică, Măria, împreună cu soţia lui, tuşa Leana, la bufetul din Urzica şi, vreo cinci ani, a fost angajat gestionar la bufetul din Vişina Veche, comună mare, poală de oraş, cu oameni gospodari, harnici şi ambiţioşi, de unde s-a întors cu o căciulă de bani, căci avea vad comercial mult mai bun decăt la el în sat şi a dat peste un preşedinte de cooperativă, pe nume Florea Prioteasa, care l-a ajutat foarte mult văzându-l harnic şi cumsecade. Îi aducea marfă diversificată la bufet, nu numai băuturi, ci şi ce se căuta mai mult şi mai mult în perioada aceea, uneori tone de peşte din balta Potelu, alteori brânză de la Vaideeni, măsline, pastă de mititei sau scrumbii în ulei pe care le serveau clienţilor care doreau să pună ceva mâncare în gură înainte de o ţuică sau după un vin bun de buturugă, iar el nu l-a dezamăgit niciodată pe acest om providenţial. S-a înţeles cu Florea Prioteasa mai bine decăt cu tatăl sau fraţii lui şi s-au despărţit prieteni şi cu mari regrete că viaţa, după ce le-a oferit şansa de a se întălni, le-a dăruit şi povara înstrăinării.
Mătuşa Elena era o femeie înaltă, frumoasă şi curată. Era chiar foarte curată. Tot ce o înconjura strălucea de curăţenie. Mâncarea cea mai gustoasă pe care am putut s-o mănănc din mâna ei erau ouăle făcute moi în tigaie. Eu n-am reuşit niciodată să le prepar ca ea şi, de când a murit, le duc dorul. Mereu îmi amintesc de mâinile ei lungi şi curate cum aşezau pâinea în coşuleţ, frumos tăiată şi cu mult gust, cum îmi punea tigaia curată în faţă cu ouăle moi, aurii, pe care le mâncam până nu mai rămânea nimic. Fiica lor, Vatica, având vărsta mea, născută în 1950, se întrecea cu mine la mâncare şi abia acum îmi dau seama că mătuşa de-aia mă chema să mănânc cu ea, ca să ne îndemnăm amândouă, căci era slabă, cu nasul mic şi brunetă şi nu prea arăta bine. Acum este şatenă, cu nasul tot mic şi poartă părul în coc, este grasă şi mereu spune că e bolnavă. Soţul ei, Petrică, este un bărbat slab şi blond. Dumnezeu i-a blagoslovit cu doi băieţi şi o fată, fiecare şi-a ales drumul în viaţă aşa cum şi-a dorit, are situaţie familiară bună, stăpâni pe poziţie şi gospodari la casele lor.
Măria, fata cea mică a unchiului meu, este brunetă, scundă de statură, cu ochi negri, sprâncenată, cu nasul puţin cam mare. Îi seamănă unchiului Gheorghe la faţă, este bună la suflet, dar o moşteneşte pe mama ei în privinţa curăţeniei. S-a căsătorit cu un băiat scund, brunet, din comuna Brastavăţu, pe care l-au acceptat în casa lor cu bruma de avere pe care i-au dat-o părinţii lui. S-au înţeles bine, au muncit cât au putut şi au dat naştere la trei fetiţe şi un băieţel. Fetele sunt foarte frumoase, seamănă cu tatăl lor, iar băiatul seamănă cu maică-sa şi cu unchiul meu. Când îl văd în târg la Izbiceni îmi apare ca-n vis unchiul Gheorghe, Dumnezeu să-l odihnească în pace că a murit de curând şi, deja, îmi este dor de el. Băiatul lucrează ca şofer la un atelier de cruci al unui vecin de-al lor şi le vinde prin diferite tărguri. Îl văd mai des în târg la Izbiceni pentru că are locul în faţa magazinului meu. Mă înţeleg foarte bine cu el, îl preţuiesc şi-l admir pentru că este cuminte, cumsecade şi respectuos cum rar întâlneşti o persoană printre tinerii de azi.
Vică, fiul mătuşii mele rămase văduvă în urma decesului soţului plecat pe front, a avut noroc de un tată vitreg bun şi blând care l-a crescut şi l-a îngrijit ca pe propriul copil, mai ales că Dumnezeu i-a dăruit două fete. I-a acordat toată atenţia, îl iubea şi-i făcea toate voile, îi îndeplinea toate plăcerile şi-l lăsa să facă tot ce voia el. L-a râzgăit şi i-a lăsat impresia că orice i se cuvine. Cănd s-a făcut mare însă, s-a prostit. S-a însurat prima oară cu o fată din comuna Vădastra, o femeie frumoasă de ziceai că e Ingrid Bergman. A făcut cu ea trei copii, dar a părăsit-o şi pe ea şi pe copii. De ruşine, săraca şi-a luat copiii şi a plecat în lumea largă spre a i se pierde urma. Am aflat că s-a stabilit în municipiul Constanţa. Iar el, după câţiva ani, s-a luat cu o femeie din cătunul Câmpu Părului, comuna Obârşia, pe care am cunoscut-o în magazinul meu într-o împrejurare surprinzător de anostă, care nu prevestea nimic.
Într-o dimineaţă a venit la tejghea o femeie grasă, neagră rău la faţă, care părea a fi nespălată, cu părul răvăşit sub o basma veche, cu nişte ochi mari şi buzele foarte groase. Ce mai încolo-încoace, foarte urătă. Hainele de pe ea erau vechi şi murdare, de ţărancă adevărată. Chiar mi-a produs o impresie dezagreabilă şi mă miram ce-o să vrea de la mine şi cum să scap mai repede de ea. Numai ce-o aud:
- Bună dimineaţa, doamna Elena!
- Bună dimineaţa, zic eu crezând că-mi pronunţă numele văzut pe tăbliţa dintre rafturi, pe care scria cu litere mari de-o şchioapă “Gestionar Tănase Elena”.
- Nu mă cunoşti?
- Păi de unde? Crezi că eu ţin minte toţi clienţii care se plimbă prin magazin?
- Sunt soţia vărului tău, Vică. Am rămas perplexă, era ultimul lucru la care mă putusem găndi. Aflasem eu că Vică apucase calea băuturii, că nu mai stătea pe-acasă şi că dormea pe unde apuca, mai cu seamă prin gări. M-am speriat la început, dar mi-am zis că decăt să doarmă prin staţiile de cale ferată, mai bine la casa acestei femei, fie ea cum o fi.
Atunci am întrebat-o cam sfioasă:
- Cum v-aţi cunoscut? Am auzit că Vică a cam luat-o razna...
- Apoi ce, crezi că acum stă acasă? Cănd bea, stă plecat de-acasă câte o săptămănă. Şi-mi pare rău de el, că ne-am luat din dragoste şi am făcut trei copii.
Biata femeie! Pe cât mi s-a părut de urâtă, pe atât am constatat că era de bună. I-am zis:
- Păi mai are trei copii la Constanţa, ştiai?
- Cum să nu! Apoi nu tot eu muncesc de mă spetesc ca să trimit pensia de întreţinere? Copiii ăia nu au nici o vină că s-au născut dintr-un tată care stă pe drumuri şi nu produce decăt pagubă.
Această discuţie am purtat-o prin 1976, dar de atunci familia lor s-a înmulţit cu încă doi, astfel că trebuiau hrănite şapte guri, trebuiau îmbrăcaţi şi încălţaţi cinci copii, ca să nu mai vorbim de cele necesare iarna. Dezertor al unei vieţi normale şi tihnite, Vică a ales calea beţiei şi a puturoşeniei. Cine, cănd, cum şi unde s-a greşit în educaţia lui, că în gospodăria lor aveau de toate, iar el era crescut ca-n puf. Se vede treaba că un copil căruia i se fac toate voile are impresia că totul i se cuvine lui. El nu-şi dă seama că în viaţă totul se obţine cu trudă, perseverenţă, cinste şi curaj. Cu timpul, Vică nu se mai ducea deloc acasă, culcuşul lui fiind staţiile de cale ferată. De căteva ori l-am găsit în halta Studina dormind pe bancă. Nu puteai intra în sala de aşteptare de mirosul urât pe care-l degajau picioarele lui nespălate. L-am certat rău de tot, l-am luat la întrebări, i-am amintit de copii şi de soţia lui, dar el nu mi-a dat niciodată vreun răspuns. Tăcea întruna, iar după ce plecam eu, se întindea din nou pe bancă. N-a mai trăit mult şi a fost găsit mort.
Îmi pare foarte rău de acea soţie a lui care s-a sacrificat pur şi simplu pentru cei cinci copii pe care i-a crescut singură şi fără sprijin din partea cuiva. Este un semn al destinului care te face să suferi atunci când iubeşti pe cineva care nu te merită şi o răzbunare a sorţii care te pedepseşte când vede că-ţi continui viaţa pe un drum înfundat. Ea l-a iubit mult pe Vică, a simţit nevoia sprijinului unui bărbat despre care se zice că este stălpul casei, i s-a părut că a dat norocul peste ea când s-au cunoscut, căci Vică era înalt, făcut bine, avea ochi negri şi faţa şatenă, o vorbă dulce, seducătoare. Mai tărziu se îngrăşase, făcuse burtă şi mă miram cum, că nu prea stătea pe-acasă şi nu servea masa la timp. Dar fiecare îşi are doza lui de contribuţie la soartă. Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă. Trebuie să-ţi aşterni cu grijă dacă vrei să dormi bine.
Distrugerea pe care a produs-o paralizata mea bunică prin nesăbuinţa şi neştiinţa ei, înşelată de oameni cu suflet hain, a făcut ca încă două generaţii să aibă de suferit. Am să vă spun cât s-au pătimit mama şi mătuşa mea, rămase singure şi neajutorate, mai ales că al lor frate nici măcar n-a mai trecut vreodată să le vadă. Au înotat singure prin cea mai neagră sărăcie, au dat peste cele mai cumplite necazuri şi s-au zbătut pentru supravieţuire.
Rămase fără pământ şi fără casă, doar într-o încăpere acoperită cu coceni, tutun şi paie, au dus-o cumplit de greu. Se aveau una pe cealaltă, dar cu greu făceau faţă intemperiilor vieţii. Foamea îşi arăta adesea colţii, frigul le pătrundea până în măduva oaselor, iar frica zilei de mâine se cuibărea necontenit în sufletele lor. Munceau cu ziua pentru a avea ce băga în gură, iar coaja de pâine era la mare preţ pentru ele. Se duceau prin sat la diferite persoane ca să caute de lucru. Din primăvara până în toamnă mergeau la semănat, la prăşit, la secerat, la cules porumbul sau via, la orice. Vara şi toamna toţi vecinii aduceau sacii cu grâu sau făceau grămezi de porumb în curte, numai ele rămâneau tot sărace şi oropsite. Se mai găseau printre săteni şi oameni miloşi care le răsplăteau cum se cuvine munca, dar ei le dădeau că nu mai aveau unde pune bucatele. Când mă trezeam dimineaţa şi ieşeam afară din acea cameră dărăpănată, îmi ardea sufleţelul când vedeam la vecini grămezile de porumb şi-mi doream să avem şi noi măcar o grămăjoară de ghiburi pe care să-i curăţ singură, cu mânuţele mele, spre a merge la moară să macin mălaiul nostru pentru mămăligă, să nu mai stau cu ochii scăpărându-mi de foame până ne dădeau alţii ceva să punem pe masă. La depănuşat mă luau şi pe mine că eram pricepută şi foarte vrednică. Mama şi daica umpleau coşurile cu drugi de porumb şi le înmagazinau în pătul, cărau săracele de se îndoiau sub povara greutăţii, dar erau mulţumite că aveam ce mânca toată ziua. Ca un făcut, nimeni nu gătea altceva decât mămăligă cu fasole când ne avea pe noi la muncă. Iar altă răsplată nu ne dădeau. Pe chipurile lor obosite citeam nemulţumirea, ba chiar le auzeam cum îşi blestemau ziua şi ceasul în care s-au născut şi în care au rămas aşa de sărace încât să muncească pentru alţii mai mult pe degeaba. Deşi eram mică, simţeam suferinţa lor ca şi cum ar fi fost a mea. Toamna, după ce se termina toată munca din câmp şi ogradă, mergeau la casele celor care le chemau la tors lână ori cânepă sau aveau nevoie de mână de lucru prin gospodărie. Făceau săracele orice pentru a supravieţui. Dar nu întotdeauna era nevoie de amândouă. Daica se ducea la o familie, iar mama mă lua pe mine s-o ajut. Îmi aduc aminte că într-o zi cineva i-a adus daicăi lâna s-o toarcă acasă. În acea zi daica a tors lână până seara, dar de mâncat n-a mâncat nimic, că n-a avut ce. Seara i s-a făcut rău şi a stat minute bune inconştientă, leşinată de foame şi oboseală. Cănd şi-a revenit, a luat tot ce lucrase şi a plecat să le ducă acelei familii. Drept răsplată a primit o strachină de mălai şi câteva jumări de porc. Vă daţi seama cât a răbdat ea, ameţită, până şi-a făcut acel boţ de mămăligă? Şi-acum îmi vine să plâng de mila ei. Parcă o văd cum îmbuca dumicaţii de mămăligă , iar lacrimile îi şiroiau până în barbă, spunându-ne cât de rău i-a fost până a căzut în neştire. Mama, care era mai în vârstă decăt ea, a început să plângă şi s-o blesteme pe bunica pentru că le-a vândut tot şi le-a lăsat sărace, pe drumuri şi ale nimănui. În acea zi nici noi două n-o dusesem mai bine fiindcă mama torsese toată ziua pe porţia mea şi a ei de mămăligă cu fasole. Seara, la plecare, mama a cerut o felie de mămăligă pentru Cechizan, câinele nostru. Imi amintesc, ca acum, de acea mutră acră făcută de acea femeie, de parcă am fi picat-o cu ceară, cu căt dispreţ ne-a întins o coajă de mămăligă, încruntându-se şi luându-ne la zor. I s-a părut că ne-a dat prea mult pentru o zi de muncă. Cechizan era un câine negru, bun de păzit ograda, cu care mă mai jucam când eram mică. Răbda şi el de foame mai rău ca noi, iar seara ne aştepta cu izbăvitoarea bucată de mămăligă, dând voios din coadă şi bucurându-se. Oare înţelegea el tristeţea noastră? Pricepea el sărăcia şi nevoile ce ne pândeau la tot pasul? Îmi era milă de el şi-i priveam deseori ochii blânzi şi umezi. De multe ori mi-a lăsat impresia că plânge pentru noi şi-şi dă seama de suferinţa noastră. În acea iarnă am suferit cel mai rău şi noi două, împreună cu daica, dar şi Cechizan.
Casele de la noi din sat aveau două intrări, una pentru persoane sus-puse şi musafiri deosebiţi, cum ar fi preotul sau învăţătorul, şi alta pentru oameni obişnuiţi, cum erau vecinii sau de-alde noi. Pe mine şi mama ne primeau întotdeauna prin bucătăria cu vatră, apoi ne băgau în camera de lucru. Îmi arucam ochii, ca orice copil curios, pe laviţa din vatră şi vedeam cum stăteau atârnaţi la coşul casei cărnaţii, slănina şi hălcile de carne de-mi lăsa gura apă şi înghiţeam în sec de era să mă înec. Nouă ne dădeau de mâncare mămăligă cu fasole sau bulion în tigaie de ajungeam acasă ameţită şi-i ziceam mamei:
- Nouă de ce nu ne dau să gustăm din acele bunătăţi? De ce suntem aşa de sărace şi nu avem de niciunele? De ce nu suntem şi noi în rănd cu lumea? Dumnezeu nu vede nedreptatea care li se face oamenilor sărmani? Măcar să le dea gândul cel bun oamenilor avuţi!
Mama îmi răspundea foarte tărziu:
- Din cauza bunicii tale care ne-a vândut toată averea şi ne-a lăsat pe drumuri.
În mintea mea de copil se ducea o luptă surdă între dragostea pe care o purtam mamei, cea care îmi dăduse viaţă, şi ura ce începea să mijească în sufletul meu împotriva bunicii, cea care îi dăduse viaţă mamei mele. Fără una din ele lanţul vieţii s-ar fi rupt, iar eu n-aş fi existat. Aşadar, cui să mulţumesc şi pe cine să dispreţuiesc?
Îmi spunea cineva mai demult că din noi – trecători efemeri pe tulburătorul tărăm al vieţii – nu mai rămăn decât amintirile, dar şi acelea pentru scurt timp fiindcă, apoi, se aşterne imperturbabilă uitarea. După părerea mea, uitarea este cea mai mare calitate a omului, căci, dacă le-ar ţine minte pe toate, i s-ar face capul cât baniţa şi ar înnebuni, dar aşa, uitarea este un mijloc de protecţie a creierului şi un leac binecuvântat pentru sănătatea morală şi intectuală a lui. După ce tragem linie şi încheiem conturile cu acest miracol al existenţei noastre terestre - viaţa, datul nostru unic pe acest pămănt - întotdeauna rămânem datori – cu ce credeţi? – cu moartea, o noţiune care mai bine n-ar fi fost inventată. Căci timpul şi omul au fost dintotdeauna în permanentă competiţie. Şi, cum în orice competiţie trebuie să existe un învingător şi un învins, timpul încearcă să şteargă urma omului. Însă omul îşi clădeşte, de la ivirea lui pe acest tărâm şi până la scurgerea ultimei picături de vlagă, o reţea indestructibilă, care să reziste în timp. Iar când timpul nu mai are răbdare, dispare trupul, nu şi spiritul omului. Căci grija cea mai mare şi rostul lui pe pământ este să-şi perpetueze specia, să lase în urma lui copii, căci copiii sunt cei care fac să nu se piardă omul. Dar câţi copii să aibă un singur om pentru a deveni nemuritor în timp? Îmi vin în minte versurile unei poezii, “Cei dintăi părinţi“, a unui cunoscut dascăl corăbian: Şi totuşi, cel mai însemnat e să ştii că ai părinţi şi să-i cunoşti, aceştia avănd grija să ştie c-au avut părinţi şi să-i fi cunoscut la rându-le. Şi aceştia, ştiind că au avut părinţi şi cunoscându-i şi-aşa până se ştiu şi se cunosc penultimii părinţi, căci pe cei dintâi copiii lor nu i-au văzut şi nici nu şi-au văzut măcar nici ei copiii. Şi totuşi, toţi, de la penultimii părinţi încoace şi cu aceştia la un loc, suntem copiii dintâilor părinţi.
Tot Creatorul a fost cel care, în nemărginita-i bunătate, a şters lacrima neputinţei de pe obraz şi a sădit într-un singur om fecunditate, iscusinţă, iubire, nelinişte, tandreţe, abilitate, uimire, mântuire,aspiraţie, neînfricare, ambiţie şi i-a spus: „Tu, prin truda minţii tale, vei sădi toate aceste daruri în nespus de alte minţi şi aşa îţi vei dobândi nemurirea”.
Mi-a povestit mama că, înainte de a mă naşte pe mine, ea şi daica au muncit toată vara la familia Cismaru la ridicarea unei case. De când s-a turnat fundaţia celor şapte camere şi până la punerea acoperişului nu au avut alţi salahori decât pe ele două. Toată cărămida şi varniţa au trecut prin mâinile lor asprite de bătături şi zgârieturi. În afară de mâncarea zilnică au fost răsplătite cu două pulovere vechi de lână pe care le-au purtat pe pielea goală fiindcă nu mai aveau ce să îmbrace. Într-o lume sărăcită de război, speriată de spectrul arestărilor de oameni nevinovaţi, ce plăteau tribut greu că erau gospodari şi aveau pământ ori atelaje, socotiţi chiaburi sau mijlocaşi, era foarte greu să-ţi câştigi existenţa. Iar oamenii se temeau şi de umbra lor.
Chinul nu s-a terminat aici, iar patima lor părea fără sfârşit.
Primăvara au fost chemate de o familie bogată, a lui F.I., spre a fi folosite la munca din curtea şi grădina casei. Treaba aici au terminat-o în două zile, de aceea le-a folosit în continuare la terenul pe care-l avea la marginea satului. Şi în grădină şi pe terenul din marginea satului, mama şi mătuşa au fost înjugate în locul boilor de care a spus că-i pare rău să-i învârtească într-un loc strâmt în care ar putea ameţi. De proţapul jugului agăţase o grapă cu care să sfarâme bolovanii. Unde bolovanii erau mai mari, F. se urca pe grapă ca să mărunţească mai bine pământul. Ele trăgeau din răsputeri, iar el le îndemna ca pe animale:
- Hai, hai, fetele tatii!
Când se opreau ca să se odihnească, beau amândouă câte un cauc de apă, apoi trăgeau până simţeau că le iese sufletul. La prânz, F. scotea din traistă tigaia pe care n-o uita niciodată acasă, ci o lua cu el la câmp, o punea pe doi bolovani mai înalţi şi făcea focul cu vreascuri uscate, încingea untura şi punea bulionul. Mămăliga îi venea de acasă. Niciodată nu le-a dat pâine sau altă mâncare. Din cauza oboselii din jug erau în stare să mănânce şi surcele. Seara, la el acasă, repetau meniul. Mult s-au bucurat când s-a terminat grăpatul deoarece era munca cea mai istovitoare, dar şi înjositoare. Urma ceva mai uşor: măturatul curţii, strângerea frunzelor uscate şi a vreascurilor nefolositoare cărora le dădeau foc, săparea rondurilor de flori, văruirea dependinţelor şi a gardurilor etc. Începea apoi prăşitul porumbului sau al florii soarelui, al bumbacului sau tutunului, al ricinului sau cartofilor. Pentru aceste munci, F. le promisese că le dă zece coşuri cu ştiuleţi de porumb. Dar când au terminat treburile, nu le-a mai dat nimic, spunându-le:
- Voiaţi să mâncaţi pe degeaba? Şi mâncarea se plăteşte! Iar voi aţi mâncat pe săturate, ce plată mai vreţi? Mama a plâns zadarnic şi s-a rugat de el fără vreun rezultat, dar daica a fost mai îndrăzneaţă şi l-a reclamat autorităţilor, iar primarul şi miliţianul comunei l-au obligat să le plătească zilele de muncă efectuate şi să le dea cele zece coşuri de ştiuleţi promise. Se vede treaba că ei fuseseră sesizaţi şi ştiau de batjocura şi umilinţa la care fuseseră supuse cele două femei deoarece l-au şi pedepsit pentru nesăbuinţa de a le pune în jug ca pe animale. I s-a făcut şi dosar penal pentru “exploatarea omului de către om”. Daica n-a vrut banii cu care el le ruga să-l ierte şi să închidă dosarul ca să nu facă puşcărie, ci s-a mulţumit cu răsplata pentru zilele lucrate şi cele zece coşuri de porumb, după cum se învoiseră şi s-au împăcat. Erau sărace şi cinstite şi nu ştiu dacă el a simţit omenia de care ele au dat dovadă. Ce ştiu însă este că de căte ori le întâlnea prin sat îşi ducea mâna la pălărie şi le saluta evlavios. Părea aşa de manierat încât voia să se uite faptul că le înhămase la grapă. Mama şi daica l-or fi iertat, dar eu nu l-am iertat câte zile a mai avut, nici pe el şi nici familia lui. Nu că le-aş fi făcut vreun rău, că nu-mi stă în caracter şi nici în putinţă, dar în sufletul meu ei n-au mai avut loc. Mai ales că m-am ridicat deasupra lor prin inteligenţă, studii, activitate şi perseverenţă în muncă. În timp ce pe ei îi roade invidia şi egoismul şi au rămas la talpa satului, eu mi-am continuat studiile, sunt acum studentă în anul al III-lea al Facultăţii de litere din Craiova şi am publicat trei volume din romanul „Tragediile unei vieţi”. I-am căutat în mod special pe cei doi fii ai lui ca să-i invit la lansarea romanului, care a avut loc în foaierul Casei de Cultură din Corabia şi am observat cum s-au înnegrit la faţă de ciudă, cum s-au bâlbâit şi au uitat să-şi ia rămas bun de la mine, tocmai ei care-mi făceau temenelele cele mai respectuoase. Pură demagogie ori prefăcătorie? Cert este că n-au venit, deşi îmi promiseseră ferm că mă vor onora cu prezenţa, că vor cumpăra romanul şi-l vor citi cu interes. Absenţa lor de la acest eveniment foarte important din viaţa mea mă face să cred că la fel de perverşi ca tatăl lor sunt şi ei. Vorbele lor măgulitoare erau spuse doar spre a-şi da importanţă şi a epata. Superficialitatea comportamentului lor era de faţadă, vorbele lor erau ca un ambalaj strălucitor care ascunde ceva putred şi găunos, iar gestica dovedea preţiozitate. Poate că i-aş fi iertat pe ei pentru comportamentul tatălui lor, dar absenţa de la lansarea cărţii şi nepăsarea cu care m-au tratat m-au făcut să-mi reamintersc mai pregnant chinurile şi batjocura îndurate de mama şi mătuşa atunci când au fost înjugate ca nişte animale de tracţiune de către acel cretin de om, lipsit de sensibilitate şi suflet, fără respect pentru fiinţa umană şi rău platnic. Dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că mă măcina gândul de a realiza cum de au ajuns ai mei aşa de săraci, de îndobitociţi şi de umili. Şi alt răspuns nu găsesc decăt învinuind-o pe bunica, bolnava, paralizata care, nefiind în deplinătatea facultăţilor mintale, a semnat condamnarea la suferinţă a familiei, înşelată de acel om care a dus-o cu căruţa la biroul notarial din Brastavăţu.
Au mai muncit o săptămănă încheiată la o familie din marginea satului care a promis că le va da un ceaun în care să-şi facă şi ele mămăliga. La sfărşitul săptămânii s-au pomenit cu L. că le-a adus o oliţă de noapte, albă, pe care o folosesc copiii drept ţucal, şi le-a zis zeflemitor:
- Uite ceaunul vostru de mămăligă! Luaţi-l că este tocmai bun pentru voi două! Doar că n-are toarte şi mâner.
În loc să-i dea cu el în cap, l-au luat şi şi-au făcut în el mămăliguţa zilnică până i-a sărit smalţul, s-a găurit şi s-a spart.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns tot ce li se întâmplase, altă dandana s-a abătut asupra daicăi. Adevărat este că unde sărăcia îşi face cuib mintea se împuţinează, iar unde nu e cap e vai şi-amar de zilele păgubitului. Sedusă de mirajul ieşirii din sărăcie, daica s-a lăsat dusă de nas de un flăcău din sat care i-a promis că o ia de nevastă pentru că prea este harnică şi frumoasă. Harnică da, dar frumoasă ba! Amăgită de vorbele lui mieroase, ademenită de promisiuni care o s-o scoată din mizerie, daica s-a dus la el acasă într-o seară. Dar el nu a băgat-o în casă, ci a urcat-o într-un păier cu fân unde a necinstit-o.
Dimineaţa a gonit-o acasă la ea, spunăndu-i:
- Pleacă mai repede că mă văd ai mei cu tine şi ne omoară pe amândoi!
A venit acasă la mama şi i-a povestit ce a păţit:
- Dadă, m-a luat S. ale Bau, m-a dus la el acasă spunănd că mă ia de nevastă, şi-a bătut joc de mine şi mi-a dat drumul acasă aşa cum mă vezi.
Ca soră mai mare, mama a băgat-o în casă, a spălat-o, a încurajat-o şi l-a blestemat pe acel om care i-a făcut rău daicăi. Şi amândouă au blestemat-o pe mama lor care s-a lăsat înşelată de acel escroc, nu l-ar mai răbda pământul nici pe el, nici familia lui, arză-i-ar focul iadului, răsucis-ar în tron şi în groapă!...
Pentru că plecau la muncă dimineaţa cu noaptea în cap şi se înapoiau seara pe întuneric, nici mama şi nici daica n-a văzut că în spatele casei lor, pe pământul ce le mai rămăsese, fusese construit scheletul din lemn al unei case. Abia duminică au constatat că li s-a luat şi ultima bucăţică de pământ. Au crezut că mor de durere amândouă până seara. Dar a doua zi, daica a avut o sclipire, şi-a făcut curaj şi s-a dus la secretarul de partid al comunei şi a reclamat tărăşenia. Nu mică a fost mirarea mamei când a văzut că până seara construcţia a dispărut cu lemne cu tot din curtea lor, iar terenul a fost eliberat.
A întrebat-o pe daica:
- Cum ai făcut fa, Caterino, de ai salvat curtea?
I-a răspuns codindu-se:
- Să-i mulţumim lui S. ale Bau, cel care m-a dezvirginat! Mi-a spus că e răsplata pentru că nu l-am făcut de râs în sat şi am păstrat taina. Mi-a mai zis că de acum încolo să mă duc la el cănd am probleme de felul ăsta şi că are el grijă de noi.
Sărmana de ea, ajunsese să se vândă pentru o palmă de pămănt! Căci majoritatea vecinilor voia să pună mâna şi pe ultima lor bucăţică de pământ. Fiindcă nu mai aveau altă şansă de a trăi şi de a duce o existenţă cât de cât omenească, mama şi daica au făcut cerere de înscriere în gospodăria agricolă colectivă care tocmai lua fiinţă în sat în jurul anului 1950. Erau harnice şi mergeau cu drag la muncile agricole, mai ales că li s-au dat ca avans produsele necesare traiului: făină, mălai, untdelemn, zahăr etc., iar iarna până şi lemne de foc. În această perioadă l-a cunoscut mama pe viitorul meu tată, care mai bine nu exista şi care era un aventurier de doi bani, cu un caracter josnic şi care a părăsit-o pe când era gravidă cu mine. Nu erau ele destul de amărăte, le mai trebuia încă o gură la masă şi o persoană de întreţinut!
Disperată de sărăcie şi neajunsuri, dându-şi seama că aşa nu se mai poate continua, influenţată de Ana ale Bălan, daica a plecat de acasă o săptămână. S-a înapoiat acasă cu buzunarele doldora de bani, spunând că a hălăduit prin oraşele din apropiere: Corabia, Caracal şi chiar Craiova, iar pentru mine a adus tot felul de hăinuţe, încălţăminte şi dulciuri. Eram micuţă, dar ştiam să mă bucur, iar ea nu mai ştia de dragul meu, mă iubea de parcă aş fi fost copilul ei. Sentimentele mele erau reciproce şi ea simţea acest lucru.
Viaţa şi-a urmat netulburată cursul, iar mama s-a recăsătorit, de fapt a trăit în concubinaj, cu cine credeţi? Cu cel mai puturos şi leneş om din sat, Delu Alexandru, care, pe deasupra, avea şi suflet rău. Mult mai târziu am aflat că provenea dintr-o familie de oameni sadici. Biata de ea, crezând că o să scape de suferinţa singurătăţii, nu a avut de ales şi nici nu s-a interesat ce fel de animal bagă în casă. Spera să aibă un stâlp de nădejde la uşa casei, nu o puşlama care să-i facă viaţa iad. Ca să-i fie povara şi mai apăsătoare, mama a mai dat naştere la încă două fetiţe. Se vede treaba că nemernicului îi plăcea coţăiala şi era bun de sămânţă, iar proasta se lăsa ademenită de vorbele lui mieroase. El rămânea acasă, măcar nu ne oprea şi pe noi ca să ne îngrijească, ci dormea cât era ziulica de lungă, turmentat de aburii alcoolului, iar ea mergea la muncă cu toate trei fetiţele alături. Mereu spunea că îl deranjăm şi nu se poate odihni ca lumea. Noroc că eu eram mai măricică, răbdătoare şi harnică, îmi scoteam bucăţica de pâine, dar celelalte două surori ce ştiau în afară de papa, adică mâncare? Şi acolo unde nu e, parcă şi foamea îţi dă ghionturi. Simţeam golul pe maţe şi ne miram cu ce să-l umplem. Beam apă şi mâncam seminţe de floarea soarelui. Iar seara, când ajungeam acasă, o lua la înjurături şi o trimitea după tutun de foaie la alde Buşu, nişte vecini ceva mai înstăriţi şi cu dare de mână.
Într-o seară, mama îl aştepta cu două oale de pământ puse pe sobă ca să aibă el apă caldă cu care să facă baie când o veni acasă. Dar, cum a intrat în casă, se vede treaba că era cheaun şi nici nu-i plăcea să se despută, a înjurat-o pe mama, a dat cu bâta în cele două oale cu apă şi le-a spart încât micuţa noastră încăpere s-a umplut cu apă, iar pe mama a luat-o la bătaie, dar nu cu palmele sau pumnii cum făcea deobicei, ci cu băţul. Zbiera săraca, zbieram şi eu tot cât ea, iar surorile mai mici se smiorcăiau de muma focului, înfricoşate. Credeam că nu mai scapă din măinile lui şi mă temeam să n-o omoare.
Numai ce vedem că se deschide uşa şi întră daica:
- Ce ai mă banditule cu ea? Ce ţi-a făcut?
Dar el n-a stat prea mult pe gănduri şi a luat-o la omor pe daica. Se vede treaba că eu n-am mai putut suporta să asist cum le loveşte pe amândouă şi mi-am luat scăunelul, m-am urcat în pat şi i-am dat cu el în cap din toate puterile mele. El a rămas cu pumnii în aer, nici n-a mai avut timp să privească înapoi ca să-şi dea seama ce s-a întămplat, s-a prăbuşit şi dus a fost. Nu ştiu cât o fi stat în lumea viselor, dar drac mort nu s-a văzut în casa noastră. Aşa că mama şi daica l-au scos afară să se răcorească, să-i vină mintea la cap şi să se facă om de treabă că altfel are şi el de tras de pe urma faptelor lui. Eram de acum trei. Sufeream la fel ca ele când le vedeam umflate şi negre la ochi şi pe corp. Plângeam de mila lor şi mi se rupea sufletul de durere. Aş fi luat asupra mea o parte din suferinţa lor.
Odată a fost şi el la pădure să aducă lemne, iar seara mama l-a aşteptat cu mămăligă şi ceapă coaptă. Nici nu s-a aşezat bine la masă şi, când a văzut ce măncare are în strachină, a luat-o la bătaie. Nu era pentru prima oară când dădea în ea ca în animal şi cred că a lovit-o cu coderia biciului sub pleoapa ochiului stăng că imediat i s-a umflat faţa şi i-a sângerat albul ochiului.
O lovea în continuare zicându-i:
- Firai a dracului de nenorocită, cu ceapă coaptă mă aştepţi tu? Crezi că o să mai stau mult cu tine? O să mă mut la L.G. în satul nou!
Iar a doua zi mama a aflat că el a fost cu acea femeie văduvă la pădure. Ce scandal i-a făcut şi ce bătaie a luat săraca de la jigodia care nu merita ţinută la uşa casei şi care a spart oale şi străchini numai ca să arate că e nervos şi cât e de viteaz în casa ei. De altfel, la această femeie s-a mutat în mai puţin de un an în satul Galbena, comuna Obârşia, iar mai târziu s-a căsătorit legal cu ea. În familiile lor era o îmbărligătură pe care n-am priceput-o şi nici n-am s-o pricep vreodată: unchiul lui, un anume Floricu, fratele tatălui lui Alexandru, era soţul Floacăi, soră cu maică-sa, adică mătuşa ei. Aşadar, era o căsătorie între neamuri. Aceştia l-au ademenit în casa lor pe Delu Alexandru, tatăl meu, şi i-au făcut cunoştinţă cu ea. Iar ca să-şi bată joc de mama şi mai mult, le-a făcut nunta şi i-a cununat la biserica de la noi din Vădăstriţa, adică de la noi din sat. Când s-au înapoiat de la biserică, au trecut cu alaiul pe uliţa noastră ca să meargă spre Obârşia. Printre femeile aşezate la poarta naşii Valentina se afla şi mama, iar Floaca s-a apropiat de ea, a luat-o de păr şi a târnuit-o prin ţărână zicăndu-i:
- Să nu-l mai primeşti pe nepotul meu la tine că te omor! O nepoată am şi vreau s-o văd în răndul lumii. Uite ce poale cu şabace are, tu ai aşa ceva, sărăntoaco? Firai a draculiu de neghioabă cu părul tău ăl din cap!
A plâns mama de ziceai că-i sare sufletul din piept. Şi bătută şi cu părul smuls din cap şi cu bărbatul luat. Nu ştiu de ce plăngea: că o durea capul sau că văzuse lumânările aprinse. Cert este că parcă nu mai era în minţile ei şi plângea zilnic. Dar n-a trecut prea mult timp şi el şi-a făcut apariţia în casa noastră de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mama l-a primit că, pe lângă singurătatea apăsătoare, avea destule pe cap cu îngrijirea noastră. Dar, cum năravul din fire n-are lecuire, n-a trecut prea mult timp şi a reluat vechea şi prosteasca lui meteahnă de a o înjura şi bate pe mama, precum şi părăsirea domiciliului când nici nu te aşteptai. Ducea o căsnicie dublă: cu mama trăia în concubinaj, iar cu cealaltă era căsătorit legitim. Parcă-l văd când pleca de acasă, după ce o bătea pe mama, cu cizmele pe umăr legate de bocanci, cizmele îi atârnau în faţă, iar bocancii în spate:
- Mă duc la rosură, că aia are găini şi mâncare mai bună.
Mama rămânea plângând şi niciodată n-am înţeles-o: după ce că era infidel, o mai şi bătea. Ce găsea la această jigodie?
Armata a tot amânat-o pe motiv că avea copii mici pe care trebuia să-i îngrijească, aşa că mama şi-a luat inima în dinţi şi l-a reclamat la miliţie pentru minciuna lui şi bătăile pe care i le dădea. N-a trecut mult timp şi a fost luat pentru satisfacerea stagiului militar fără ca el să ştie din ce cauză nu l-a mai putut amâna, chit că avea un certificat legalizat de întreţinător de familie. Timp de trei ani a venit în permisii şi o dată în concediu, dar stătea când la una, când la cealaltă. Nu făcea nimic, dar parcă-l văd dormind, acoperit cu perdeaua. Dacă-l ruga mama să facă şi el ceva, avea răspunsul pregătit:
- Pe ordinul meu de serviciu scrie ,,odihnă”.
Delăsătoare şi îndobitocită, biată mama îl accepta cu minciunile şi lenevia lui cu tot. Când pleca la armată, trebuia să-i facă pachet în care să-i pună o găină friptă şi fasole fiartă la borcan, brânză, azimă de ţest şi tutun de foaie. Ţin minte că odată mama n-a avut găină, dar, ca să-i facă nebunului pe plac, a vândut materialul meu de rochiţă, primit de la daica, şi a cumpărat una. Ce rău mi-a părut de acel material şi cât am plăns după el! Era alb, cu nişte crenguţe înflorite roz şi multe păsărici. Am plăns de ciudă, dar să nu mă vadă mama, fiindcă o iubeam prea mult şi-mi dădeam seama că n-a avut încotro.
După ce a fost lăsat la vatră, stătea când la una, când la cealaltă. O bătea când pe mama, când pe daica. Până într-o zi când nemernicul a dat şi în mine. A fost picătura care a umplut paharul, iar mama a pus piciorul în prag:
- Să pleci din casa noastră, javră, că am răbdat destul toate umilinţele şi capriciile tale. Altfel, te otrăvesc, găsesc eu ac de cojocul tău, ori te omor, ori te schilodesc, zdravăn din măna noastră nu mai scapi! Poi tu ţi-ai pus mintea cu un copil care este o mănă de carne, măi bestie? Lasă-mă să trăiesc în linişte şi pace cu fetiţele mele pe care le iubesc ca pe ochii din cap.
Şi dus a fost!
Bruta m-a desfigurat şi cu greu mi-am revenit. Îi mulţumesc şi acum mamei mele pentru curajul ei nebunesc de a-mi lua apărarea în faţa nemernicului care mă putea schilodi, eu nefiind fata lui. Iar curajul mamei a mers şi mai departe: l-a dat în judecată pentru plata pensiei alimentare a celor două surori şi a obţinut aprobarea de întreţinere. El s-a dus la soţia lui legitimă, nu ştiu cât de bine s-o fi înţeles cu ea, dar n-a trecut mult timp şi am aflat că a omorât-o. Aşa de sadic a fost, încăt a tăiat-o în bucăţi, a ars-o şi a îngropat-o într-un lan de lucernă de la marginea satului Galbena. Nu şi-a recunoscut niciodată fapta şi a stat în libertate mult timp, până primăvara când acel lot a fost arat cu plugul tras de tractor. Au fost scoase la suprafaţă fragmente de oase şi troaca femeii. Erau arse, însă scalpul a fost năclăit de sânge şi părul nu a ars bine. În acest fel autorităţile au putut să identifice cadavrul, iar în faţa probelor indubitabile a fost arestat. Criminalul a executat douăzeci de ani de puşcărie şi s-a înapoiat acasă sleit de puteri, slab de nerecunoscut şi la scurt timp a fost găsit mort pe o străduţă din oraşţul Caracal. Probabil că a primit răsplată pentru tot ce a făcut rău pe lumea aceasta. Nici pe lumea cealaltă n-o să aibă odihnă, s-o răsuci şi acum în mormânt, căci a murit fără lumânare şi n-a fost primit decât în iad. Ce a căutat, a găsit! Cu vărf şi îndesat, căci Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile, a avut grijă de noi şi ne-a protejat.
După această întâmplare, mama nu s-a mai încurcat cu nici un bărbat. Şi-a purtat singură crucea şi a avut grijă de noi. Nu putea ea prea mult, dar ne iubea şi simţeam dragostea ei, deşi de multe ori dădea semne că nu mai este zdravănă la minte. Probabil că bătăile în cap au dezechilibrat-o moral, psihic, intelectual şi chiar fizic. Atâtea şocuri îşi arătau de-acum urmările. De atunci, cu ea nu poţi să discuţi omeneşte, nu te poţi înţelege decât dacă te cerţi şi-i faci scandal. Foarte greu am dus-o şi o ducem cu ea, dar ce putem face? E mama noastră şi o suportăm aşa cum e, o îngrijim cum şi ea ne-a îngrijit pe noi şi nu ne-a lăsat să dăm cu ochii în foc. Ce e mai rău însă, este faptul că nu vrea să meargă la medic şi nici să înghită medicamentele de calmare prescrise.
Daica a aflat că am scăpat de Alexandru şi s-a înapoiat acasă drept sprijin pentru mama. N-am aflat pe unde a hoinărit şi pe unde s-a alivănit în aceşti ani, căci discuta cu mama în şoaptă şi se fereau de mine.
Având un verişor în comuna vecină, Urzica, daica s-a dus în vizită la rude. Nea Ghiţă s-a bucurat de venirea ei şi, ştiind-o harnică, a rugat-o să-l ajute la săpat în grădină. Ea nu l-a refuzat şi au săpat via în câteva ore. În fundul grădinii lui nea Ghiţă lucra nea Mitriţă din satul Stăvaru, ginerele familiei vecinilor. Cum a văzut-o pe daica a şi pus ochii pe ea, mai ales că nu se împăca bine cu nevasta şi era luat la goană din familia socrilor, deşi avea un băieţel. Mătuşa mea Ecaterina, daica cum îi ziceam eu, era o femeie scundă, brunetă, cu părul negru, cam urâţică, dar bună la suflet şi cu o voce caldă şi întotdeauna blăndă. Purta pe cap o basma înflorată din care ieşea un breton care ascundea nişte ochi căprui jucăuşi. Era slabă şi slabă a rămas toată viaţa. Nenea Mitriţă era un bărbat frumuşel, potrivit ca înălţime, şaten, cu ochii verzi şi purta pe cap o pălărie care îl avantaja. Dar avea un defect: îi curgea nasul şi mereu se trăgea de el când stătea de vorbă cu cineva. Veşnic îl găseai îmbrăcat în haine de lucru, o salopetă murdară pe care n-o schimba niciodată, dar nici nu avea bani să-şi cumpere altă îmbrăcăminte. Între ei s-a înfiripat o idilă, căci nea Mitriţă s-a îndrăgostit de daica, un fel de dragoste la prima vedere. Au urmat mai multe întălniri la nea Ghiţă în casă şi s-au hotărât să trăiască împreună. Dar unde să se ducă? Nu aveau de niciunele, neamurile lui nu erau de acord cu fapta lor, zicând că după ce că e săracă şi urâtă a mai spart şi casa omului, aşa că daica l-a adus la noi în micuţa încăpere în care mai trăiau patru fiinţe. Important pentru ei era un singur lucru: se iubeau, restul nu mai conta. De atâta dragoste, maţele ghiorăiau de foame, iar nea Mitriţă se ducea din când în când la soţia lui legitimă pe motiv că vrea să-şi vadă băieţelul şi uita să se întoarcă la noi. Mătuşa se ducea la miliţie şi nu ştiu ce făcea, dar îl aducea acasă. Şi uite aşa, nenea Mitriţă a rămas definitiv la noi şi a prins drag de mine. Unde se duceau amândoi, mă luau şi pe mine cu ei. Ţin minte că aveam vreo patru ani când, odată, mătuşa a luat un car cu boi de la gospodăria colectivă, căci era colectivistă din 1950, nu-i aşa?, şi am mers la Stăvaru să lucreze jumătatea de pogon de pământ a lui nenea Mitriţă, deoarece nu erau colectivişti, nici el şi nici mai înstărita lui familie. După o zi de trudă, spre seară, la înapoierea prin comuna Urzica, ne-a ieşit în cale soţia lui cu frate-său. S-au urcat în car şi au prins-o de păr pe daica. Nenea Mitriţă a rupt-o la fugă ca un laş şi a lăsat-o la scărmănat în mâinile lor. Au bătut-o zdravăn şi au dat bice boilor. La marginea satului ne aştepta nea Mitriţă care şi-a justificat fuga de teamă să nu-l omoare. Viteaz om nea Mitriţă ăsta, curajos bărbat! A fost prima şi ultima oară când s-au dus să muncească acea jumătate de pogon. Au renunţat la pământ şi i-au transmis soţiei că i-l lasă băiatului moştenire. Iar daica a fost mulţumită că nenea Mitriţă a rămas la ea.
Sărăcia este boală grea, te stigmatizează şi uneori te face să-ţi pierzi minţile, iar foamea este una din componentele ei care te împinge la săvârşirea unor fapte necugetate. Fiind bine cuibărită în mica noastră gospodărie, în iarna anului 1954 l-a îndemnat pe nenea Mitriţă să sară gardul noaptea în curtea preotului din comună şi să fure câţiva pui mari de găină, iar daica şi cu mama i-au jumulit, opărit şi bucăţit. Fiind cei mai săraci oameni din sat şi avănd un renume terfelit de propriul lor comportament, astfel de fapte se considerau a fi săvârşite de ei. Toate relele ce se făceau printre vecini cădeau asupra lor, ei fiind primii bănuiţi. Aşa că şi de data asta au căzut în capcană. Coana preoteasă s-a dus la miliţie şi i-a reclamat. Au venit doi miliţieni la noi acasă şi au făcut percheziţie. Au controlat peste tot, dar nici nu aveau prea mult de controlat într-o casă săracă precum a noastră, şi n-au găsit nimic. Numai că la plecare le-a dat în gând să se uite prin fundul grădinii, unde se aruncă de obicei gunoiul, iar coana preoteasă a recunoscut căteva pene din puii ei. Li s-a întocmit dosar penal la amândoi şi instanţa de judecată i-a condamnat la închisoare: opt luni nenea Mitriţă şi trei luni daica Ecaterina. Într-o zi au venit oamenii legii şi l-au încătuşat pe nenea Mitriţă şi l-au dus la puşcărie. Pe daica n-au găsit-o şi n-au reuşit s-o prindă curând. A stat ascunsă toată iarna până spre vară, pitulată pe te miri unde. A tors lână la o femeie bătrână din satul Coteni, la care a şi dormit o perioadă, s-a culcat cu vitele în coşarie, unde era mai cald, prin păierele cu fân etc. Dar tot ce agonisea: făină, mălai, codri de săpun, ceapă, usturoi, varză murată sau jumări, ne aducea nouă noaptea, fără să fie văzută de cineva. Dar daica a făcut imprudenţa de a veni la noi şi ziua. Casa era supravegheată, iar vecinii invidioşi. Imediat au venit doi miliţieni şi au luat-o ca din oală. Degeaba s-a văicărit mătuşa că n-a furat nimic, că a fost judecată pe nedrept, că s-a ascuns de frica puşcăriei, miliţienii au înhăţat-o şi au dus-o la sediu. Îmi aduc aminte, ca acum, cum plăngea biata de ea, cum mă strângea în braţe şi mă săruta, îmi zicea că nu are cine să-mi mai aducă de mâncare pe seceta asta, că nu are cine să mă mai îngrijească, cine să mă mai ocrotească, iar eu zbieram cât mă ţineau boşogii şi credeam că este sfărşitul lumii. De atunci am rămas cu o spaimă teribilă numai la auzul cuvântului „miliţian”. După încătuşarea mătuşii, mama a jelit ca după mort că sora ei a plecat fără ca măcar să apuce să guste din pâinea făcută din făina de secară adusă de ea şi care acum se cocea în ţest. A scos păinea şi am constatat că era fărâmiţată în bucăţi, iar mama mi-a explicat că aşa este pâinea de secară, nu se compară cu aceea făcută din făină de grâu. Am mâncat pâine caldă goală cu lacrimile curgându-mi până în barbă. Mama îmi zicea că nu e goală, ci cu salivă, iar eu o simţeam sărată din cuza lacrimilor.
La sediul miliţiei, au încuiat-o pe daica într-o încăpere dosnică şi, seara, au plecat acasă. Încăperea avea o fereastră care, în loc de geam, avea bătute în cuie, pe dinafară, nişte scănduri. Noaptea, când era liniştea mai mare, daica a dat cu piciorul în ele şi acestea s-au desprins destul de uşor. A plecat cu mare grijă să nu fie văzută şi ne-am pomenit cu ea acasă. Ne-am îmbrăţişat înduioşător de trist, a mâncat puţină pâine de secară cu jumări, apoi a plecat plângănd:
- Mi-e frică de mor de puşcărie, de-aia am fugit, dar acum o să mă ascund şi n-o să mă mai găsească.
Dar n-a trecut mult timp şi au prins-o, iar de data asta au dus-o direct la miliţia raională Corabia în biroul şefului de cercetări penale. La vederea acestei femei speriate şi pricăjite, şeful a întrebat-o mai întăi pe mătuşa dacă e colectivistă, apoi pe cei doi miliţieni:
-Pe cine a omorât femeia asta de-mi veniţi cu ea aşa încătuşată?
Luaţi prin surprindere, cei doi au răspuns fâstâciţi:
- N-a omorăt pe nimeni, a furat două găini noaptea din curtea preotului din comună.
- Bă, voi aveţi milă de popa şi vă temeţi c-o să rămână sărac, iar de această femeie sărmană vă pasă mai puţin? Admir spiritul vostru civic, dar nu permit să vă bateţi joc de un colectivist. Închideţi uşa pe dinafară şi mergeţi în sat că aveţi treabă să lămuriţi lumea să se înscrie în gospodăria colectivă.
Pe mătuşa a oprit-o pentru o declaraţie, a sfătuit-o să nu mai săvărşească fapte antisociale, a stat de vorbă cu ea părinteşte, s-a interesat de situaţiua ei familială şi materială, iar la sfărşit, văzănd-o desculţă şi sumar îmbrăcată, a întrebat-o dacă a mâncat ceva şi dacă are bani de drum pentru întoarcere. Cu lacrimile şiroind, daica s-a dat să-i pupe mâna pentru bunătatea şi înţelepciunea lui, iar el a scos din buzunar nişte bani şi i-a dat spunându-i:
- Să nu uiţi că în viaţă trebuie să fii bun cu cine merită, să nu faci niciodată rău celui care regretă sincer fapta, iar pe mine să mă ţii minte şi, dacă vrei să-mi faci un bine, roagă-te de sănătate şi aprinde o lumănare la Paşte din partea mea.
Şi tot restul vieţii ei, daica asta a făcut.
Când a venit acasă şi ne-a strigat din poartă, sprintenă şi veselă, nu ne-a venit să credem că e ea. Nu mai avea figura aceea speriată, ci era destinsă, voioasă şi abia aştepta să ne povestească ce s-a întâmplat:
- Stai liniştită, dadă, că acum sunt liberă ca pasărea cerului. Pentru totdeauna! O să avem grijă una de alta şi amândouă de copii, o să ne străduim să supravieţuim ca şi până acum prin muncă şi cinste. Am primit o lecţie de viaţă pe care n-o s-o uit câte zile oi mai avea.
Şi ne-a povestit tărăşenia.
De-acum eram mândră de mătuşa mea, eram mai încrezătoare în ziua de mâine, ştiam că are cine să mă protejeze când mă mai ceartă sau mă bate mama.
Am mai suferit câteva luni de zile, până ce unchiul Mitriţă a fost pus în libertate. A venit din puşcărie cu meseria de crucer în piatră, învăţată şi practicată la şcoala vieţii. N-a trecut mult timp şi i s-a dus vestea mai întâi în sat, apoi prin comunele vecine. De multe ori mă trezeam dimineaţa şi găseam în bătătură femei îmbrăcate în negru, plânse, sau bărbaţi neraşi, răvăşiţi de durere, care veneau la nenea Mitriţă să le facă cruci fie cu materialul lor, fie cu al lui, fie la casele lor, fie în curtea noastră. Nenea Mitriţă le lua arvună şi nota într-un caiet toate înţelegerile lui cu oamenii. Apoi îşi lua tiparul din scândură la spinare şi pleca la fiecare în parte să le toarne crucile din pietriş, ciment şi nisip. Până se uscau la unii, mergea acasă la alţii şi le turna. Era foarte înţelegător cu oamenii nevoiaşi, primea nu numai bani, ci şi produse agricole: grâu, porumb, făină, fasole, brânză, ba chiar şi câte un purcel, păsări ori săpun. Lucra mult la noi în comună, dar şi în satele învecinate. Pleca luni dimineaţa, însoţit de daica, şi se înapoiau sămbătă seara încărcaţi cu de toate. Pentru noi, nenea Mitriţă a fost trimisul lui Dumnezeu în gospodăria noastră. Fără el, eu şi surorile mele am fi murit de foame. Acest om bun nu venea niciodată acasă fără să ne aducă ceva, se bucura de bucuria noastră când ne împărţea din bunătăţile aduse de el, ne ridica în braţe şi ne ura să creştem mari şi sănătoase, ne strângea la păiept şi ne săruta părinteşte. Îl iubeam ca pe tatăl nostru şi-i duceam dorul cănd lipsea de acasă.
Îmi aduc aminte că, după o săptămână de muncă în comuna Ştefan cel Mare, unde au fost foarte solicitaţi, s-au înapoiat cu desagii plini, ba chiar au adus un bidon cu vin şi unul cu ţuică. Sleiţi de puteri din cauza celor douăzeci de km merşi pe jos, s-au aşezat sub dudul cel mare din mijlocul oborului şi au chemat şi vecinii să le dea de băut. Aveau suflet nobil, ce mai!
Sora mea, Valentina, era subnutrită şi slabă încât era gata să moară. Tot nenea Mitriţă a fost salvarea ei. A adus un bănicior de fasole şi o oală de jumări numai pentru ea şi i-a zis mamei să i-o fiarbă că este foarte hrănitoare. Într-o lună, sora mea s-a întremat, s-a înzdrăvenit şi a devenit un copil normal şi frumos.
Mătuşa Ecaterina şi unchiul Mitriţă mă iubeau aşa de mult încât au vrut să mă ia de suflet, adică să mă înfieze, dar mama n-a vrut să mă dea. Le-a zis că dacă vor copii, să-şi facă, iar acest lucru i-a întristat rău. Eu deja le ziceam mamă şi tată pentru că aşa îi simţeam, după felul cum mă îngrijeau, şi-i iubeam foarte mult. Dar n-a fost să fie să devin eu copilul lor. În schimb Dumnezeu a avut grijă de ei şi i-a binecuvântat:
- Dadă, avem o mare bucurie pe care vrem s-o împărtăşim cu tine, i-a zis ea mamei. După atâtea rugăminţi adresate Maicii Domnului, am rămas gravidă. Ne-a fost ascultată ruga, iar dacă tu nu ne-ai dat-o pe Lenuţa de suflet, în norocul ei ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un prunc. Lenuţa tot ca un copil al nostru rămâne, din suflet n-o s-o scoatem că tare ne e dragă!
Întradevăr, au avut grijă de mine, iar când m-am făcut mare şi m-am căsătorit, ei mi-au făcut nunta despre care v-am vorbit în primul volum al acestui roman.
Deşi erau buni la suflet şi împărţeau cu noi toată agoniseala lor, mama era mereu nemulţumită şi le găsea motive de ceartă: ba că daica merge la lucru mai toată ziua şi nu stă cu noi acasă să ne îngrijească, ba că nu ajunge mâncarea adusă de ei, fel de fel de pricini de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap şi s-o laşi baltă. Moştenise de la bunica, mama ei, doar răutăţile. Ne înmulţiserăm într-o chichineaţă în care aerul părea irespirabil, iar atmosfera creată de mama insuportabilă. Aşa că nenea Mitriţă şi daica au fost nevoiţi să găsească o soluţie: au hotărăt să-şi facă locuinţă nouă în aceeaşi curte cu noi. Parcă-i văd intraţi în pămăntul cu paie frămăntănd chirpicii, iar eu le puneam apa din putini adusă tot de ei de la pârâu. După ce chirpicii s-au uscat, daica şi-a luat jumătatea ce i se cuvenea din curtea de opt ari ce le mai rămăsese din moştenirea de la tatăl lor şi, împreună cu nea Mitriţă, a construit o căsuţă cochetă cu două camere. I-au pus acoperiş, au văruit-o şi, după alt scandal cu mama că de ce se separă, s-au mutat în ea. De-acum, daica putea să nască liniştită în casa ei. Avuseseră grijă ca, atunci când invitau vecinii la micuţele lor petreceri de sub nuc, să-şi găsescă moaşă şi naşă pentru copil. Ziua cea sorocită a sosit, dar n-a fost prea uşoară deoarece mătuşa, cam vârstnică, era la prima naştere. Pe mine m-au trimis la dispensar să chem doctoriţa sau asistenta, dar trecuse de ora închiderii şi n-am găsit pe nimeni acolo. Am revenit acasă cu inima frântă, dar m-am bucurat când am văzut că tuşa Mitra alde Barbu, o femeie foarte pricepută care ajuta femeile să nască, o asista. Fiindcă fătul întârzia să iasă, Tuşa Mitra a pus două vecine să apese cu grijă pe burta ei, în timp ce pe mătuşa o îndemna să-l împingă afară. În sfărşit, a tras copilul, s-a auzit un scâncet, nu ştiu ce i-a mai făcut, dar am văzut-o transpirată spunând:
- Bravo, Ecaterino daică, ai făcut un flăcău de ţi-e mai mare dragul. Să fie sănătos şi să ai parte de el!
Pe chipul sleit de puteri al mătuşii se putea vedea fericirea de a fi, în sfârşit, mamă. Nu credea că vreodată Dumnezeu o va binecuvânta cu acest dar miraculos de a da viaţă din viaţa ei unei fiinţe. Însă binecuvântarea nu s-a oprit aici şi mătuşa a mai dat naştere la încă trei fetiţe. Neica Mitriţă se ocupa cu confecţionartea crucilor, după cum îi era meseria, cu lucrul prin curte şi la câmp, iar daica avea grijă de cei patru copii. Cu toate greutăţile pe care le întâmpinau ei, şi erau destule, de mine n-au uitat niciodată. Tot aşa de scumpă şi dragă le eram.
Gospodăria colectivă i-a dat mamei la deal de casa noastră un lot unde ne-am înjghebat o gospodărie după puterile şi posibilităţile noastre materiale, iar neica Mitriţă cu daica au rămas cu cei opt ari şi au dărâmat dărăpănătura în care locuiserăm atâţia ani împreună şi au mărit, astfel, curtea. Dar mătuşa mea s-a îmbolnăvit de inimă şi cu mare greutate mai făcea faţă creşterii şi îngrijirii copiilor ei, ca şi problemelor educaţionale. Neputincioasă, îi lăsa să facă pe fiecare ce voia şi nu era autoritară, le făcea voile şi-i lăsa în pace. Iar copiii se întind ca pecinginea, ei n-au discernământ şi, cu cât eşti mai îngăduitor cu ei, cu atât mai mult ţi se urcă în cap. N-au făcut ei prea multă avere, dar de întreţinerea lor şi a gospodăriei s-au îngijit destul. Când s-au făcut mari i-a pus la muncă, le-a făcut bruma de avere cu care să pornească în viaţă şi i-a căsătorit. A făcut nuntă fiecăruia şi le-a dat o minimă zestre cu care să poată porni la drum. Drumul anevoios şi spinos al fiecărei noi familii, mai ales atunci când eşti prea sărac. Vorba ceea, la omul sărac, nici boii nu trag.
În primăvara anului 1988 mătuşa a făcut accident vascular. Fiica ei cea mică mi-a povestit că i s-a rupt un vas şi-i curgea sânge din nas şi ureche. Când încă mai era conştientă şi avea momente de luciditate, mă striga cu glasu-i stins:
- Lenuţo..., Lenuţo! Chemaţi-o pe Lenuţa să-mi facă injecţie!...
Ştia că o iubesc şi aş putea-o duce la medic ca s-o salvez. Dar eu mă aflam departe de casă, la Tărgu Jiu, şi n-am fost anunţată. Aş fi venit pe fugă şi i-aş fi oferit o şansă, drept recunoştinţă pentru toate binefacerile ei. Am mai aflat că atunci când i-a fost ei rău şi mai rău l-a trimis pe neica Mitriţă la dispensar s-o aducă pe doctoriţă, dar el a venit foarte târziu şi fără medic şi a minţit că n-a găsit-o. După înmormântarea ei, s-a mai şi lăudat, ticălosul, că nici n-a căutat-o şi a întârziat la cârciumă unde a băut un lichior ca să uite de necaz. Ţara arde şi baba se piaptănă! În mod intenţionat a lăsat-o să moară fiindcă se săturase cu ea bolnavă în casă. Uitase, nemernicul, ce viaţă trăise cu ea, câte sacrificii făcuse pentru familia lor. I s-a părut că a dat în greu, tocmai el care stătea mai mult plecat de acasă şi muncea pe la unul şi pe la altul unde, de bine, de rău, mânca şi bea ca musafir. Lacrimile nu mi s-au uscat pe faţă şi regretele zadarnice au fost prea tărzii pentru a spăla cât de cât din răutatea de care am dat dovadă cu vreo două săptămâni înainte de moartea mătuşii. Am venit de la Tărgu Jiu într-o dumincă, gătisem o oală de sarmale şi, după prânz, ieşisem la poartă ca să stau de vorbă cu femeile în drum, cum se obişnuieşte la noi în sat. Eram cu capul în poala unei vecine care-mi făcea frecţie şi-mi descânta de deochi, că mă dureau tâmplele. A venit şi ea la taifas, s-a aşezat jos şi, la un moment dat, simţind miros de sarmale, a zis:
- Ce plăcut miroase! Miroase a sarmale! Care făcurăţi, ghea, sarmale şi nu spuneţi?
Eu am rămas cu ochii închişi, m-am prefăcut că n-o aud deoarece eram supărată cu ea. Cu ceva timp în urmă îi căşunase pe nişte salcâmi care alcătuiau mejdina dintre noi şi-mi zicea să-i tai. Eu nu aveam timp de aşa ceva, mai ales că veneam cam rar şi stăteam puţin acasă. I-am promis că o să-i tai, dar ea nu mai avea răbdare. Pe chestia asta ne-am certat, m-a ameninţat şi nu ne-am mai vorbit. Ca să mă provoace, i-a mai zis vecinei:
- Ce are ghea nepoată-mea de-o scarpini în cap, ori i-au crescut corniţe?
Fiindcă nu i-am răspuns, a mai stat puţin şi a plecat uşurel spre casa ai. Am ridicat capul şi am deschis ochii abia cănd intra în curte. I-am zărit doar legătura basmalei. Mai târziu am aflat că ea nu mâncase în duminica aceea nimic, că n-avusese ce şi, cum foamea îţi ascute simţurile, simţise mirosul de sarmale îmbibat în îmbrăcămintea mea. N-am înţeles niciodată orgoliul meu şi răutatea de care am dat dovadă în acea duminică, ultima zi cănd am văzut-o în viaţă. Cred c-a fost o pedeapsă pentru mine că de atunci îmi fac reproşuri, plâng şi o visez noaptea, ba chiar şi ziua, cu ochii deschişi. O văd în ipostaze dintre cele mai diferite cum avea grijă de mine, cum mă alinta şi-mi lua apărarea cănd cineva mă jignea sau mă bătea. Degeba îi dau acum de pomană sarmale, că nici măcar nu le gustă, este doar aşa, ca să fac pe buna şi să-mi creez falsa iluzie că sunt generoasă şi o răsplătesc, când, în fond, am fost o răutăcioasă ingrată. O iubesc şi regret din tot sufletul fapta făcută. Aş vrea să întorc timpul înapoi ca să-i mulţumesc pentru anii pătimiţi în preajma mea şi să-i spun cât de dragă mi-a fost. I-aş da ani din viaţa mea numai să-i mai simt prezenţa sau s-o fac fericită o zi. A murit săracă, aşa cum a fost toată viaţa ei, deşi a muncit mai mult pentru alţii şi s-a neglijat pe sine. S-a stins însingurată, cu copiii departe de casă, fiecare fiind plecat în ţară să-şi caute rostul, supăraţi că părinţii au fost oropsiţii sorţii şi nu le-au făcut avere. Dar aceşti patru copii n-au dreptul să-şi judece părinţii, ci doar să fie recunoscători că le-au dat viaţă şi i-au crescut. Le-au dat aripi ca să-şi ia zborul din cuibul lor şi le-au arătat lumea în care urmau să se zbată. Dar lor nu le-a plăcut nici cartea, nici munca. Au lucrat cu ziua la diferite persoane pentru un blid cu mâncare. Viaţa este o junglă în care răzbeşti dacă eşti puternic fizic şi intelectual, moral şi psihic. Trebuie să ştii să-ţi faci loc cu coatele, să te dovedeşti mai abil decăt alţii care vor să te dea la o parte, să-ţi găseşti vocaţia şi să te aşezi în ierarhia socială pe locul meritat. Mătuşa mea a fost o martiră, mereu au mocirlit-o alţii, iar ea s-a ridicat fiind convinsă că trebuie să supravieţuiască mizeriilor lumii şi vicisitudinilor sorţii. Şi de toate astea se face vinovată numai bunica pentru că s-a lăsat înşelată de acel şarlatan. Aş vrea ca acest roman să fie citit de copiii şi nepoţii lui ca să ştie din ce neam se trag şi ce înaintaşi ticăloşi au avut. Oare tălhăria se pedepseşte?
Daica a murit neîmpăcată în sufletul ei cu gândul că neica Mitriţă n-a divorţat de fosta lui soţie, care între timp s-a stins şi n-a trecut-o şi pe ea în numele lui.
- Mitriţă, îi zicea ea de pe patul de moarte, dacă toată viaţa am fost numită alde Pecică sărăntocii, aş vrea ca măcar pe cruce să scrii numele tău de familie, să mă numesc Litoiu Ecaterina.
Şi rugămintea i-a fost îndeplinită. Dar...viii cu viii şi morţii cu morţii.
Nea Mitriţă a rămas singur şi a mai trăit mulţi ani. Şi-a luat o femeie din satul nostru, mult mai tănără ca el. Era brunetă, cu păr negru bogat şi nepieptănat, cu nişte ochi bulbucaţi, buze groase şi nas încovoiat, roşu de băutură. Pe cap purta o basma veche murdară, era îmbrăcată într-o fustă lălâie şi o vestă roasă, iar picioarele goale în nişte sandale scâlciate. O luase ca să aibă cine să-i facă şi lui mâncare şi să îngrijească gospodăria pe timpul zilei, când el era plecat la muncă. Dar şi-a găsit beleaua. Era o beţivancă notorie, iar de boala asta nu se scapă cu una, cu două. Când venea acasă, nenea Mitriţă o găsea căzută în bătătură, cu poalele ridicate, năclită de urină şi fecale. Altădată era lungită în drum, iar copiii de pe uliţă râdeau şi-şi băteau joc de ea, ba s-a zis că unii tineri, dornici de aventuri amoroase se descărcau în ea. Toate au durat până într-o seară când un vecin l-a strigat la poartă şi i-a spus să meargă să-şi ia muierea din curtea morii. A găsit-o adormită, goală până-n brău şi plină de balegă între picioare. Îşi bătuseră joc de ea nişte tineri care au fost depistaţi de miliţie şi amendaţi. Neica Mitriţă a luat-o acasă cu roaba, a spălat-o şi, a doua zi, deşi ea a promis că n-o să se mai atingă de băutură, a gonit-o de la el. N-a trecut o lună de zile şi s-a aflat că a fost găsită moartă într-un şanţ. Se îmbătase seara, căzuse acolo, n-a văzut-o nimeni şi a îngheţat de frig. Fostul ei soţ a luat-o cu o pătură, a pus-o în căruţă şi s-a ocupat de înmormântarea ei.
Rămas singur, nea Mitriţă, apăsat de singurătate şi tristeţe, s-a hotărăt să plece în Moldova, la fiica lui, Nicoleta. Dar n-a trecut mult timp şi a venit însurat cu o moldoveancă al cărei soţ murise, o femeie de toată isprava care le avea pe toate: când bea nu se-ncurca, iar când era de muncă nu se codea. Era vrednică, curată şi femeie de casă. Avea noroc în toate, dar mai ales la păsări de curte. N-a fost niciodată aşa de pus la punct unchiul meu ca acum, curat şi bine îngrijit, ferchezuit şi cu drag de viaţă. Munceau amândoi cu ziua, erau bine chibzuiţi şi aveau de toate. Îi găsea iarna cu cămara îndestulată. Dar, cum orice curs normal al vieţii, ca un făcut, trebuie stricat de cineva, la neica Mitriţă acasă s-a înapoiat fiica lui, Maria, cu fiul său. Neînţelegăndu-se cu ei, a fost nevoit să-şi ia nevasta şi să plece în Moldova de unde veniseră şi unde aveau o moştenire a ei de la părinţi. Trăiesc liniştiţi şi în relaţii bune cu copiii ei care sunt la casele lor şi este respectat pentru bunătatea şi priceperea lui, iar copiii lui nea Mitriţă sunt mulţumiţi că-l ştiu în siguranţă şi au scăpat de grija întreţinerii lui. Nu sunt ei recunoscători cum ar trebui să fie nişte copii cu care părinţii s-au chinuit să-i crească toată viaţa lor. Au uitat că daica şi neica munceau din zori pănă-n seară la străini ca să le facă viaţa suportabilă şi să aibă strictul necesar.
Înainte de a pleca în Moldova, neica Mitriţă a făcut acte pe casă fiului său, Costică, nu prea iubitor de carte, dar care, cu chiu cu vai, a terminat zece clase la şcoala din Vădăstriţa şi s-a căsătorit. Minte fragedă şi nedată prin greutăţi, Costică s-a însurat de două ori, dar ambele căsătorii au eşuat. A treia oară s-a luat cu o fată din satul Grădinile a cărei mamă era moartă. Au locuit un timp la Costică acasă, au dat naştere unui băieţel şi unei fetiţe, iar când i-a murit şi tatăl, s-au mutat la ea în sat, unde locuiesc şi azi. Familia lor s-a înmulţit cu încă un flăcău, aşa că numără o fată şi doi băieţi. Fata, pe nume Maria, s-a măritat cu Relu, un băiat din Maramureş şi a născut o fetiţă pe care Relu i-a oprit-o când s-au despărţit. Ca şi cum dracul tună şi fulgeră ca să-i adune pe cei ce se-ncuscresc cu el şi-i fac voile, Maria s-a luat cu un moldovean arţăgos din Suceava, pe care-l cheamă Mihai şi cu care are un băieţel, pe nume Ion. Ambiţia daicăi şi a lui neica Mitriţă a fost să le facă nuntă la amăndoi copiii odată, adică lui Costică şi Mariei. A fost o reuşită să vezi cum merg la apă două mirese deodată cu alaiul după ele, cum cunună preotul patru miri în acelaşi timp, iar grămada de gură cască nu mai prididea să se minuneze, uimită. Mai rar se poate vedea aşa ceva!
Dar căsnicia Mariei cu Mihai n-a durat prea mult. El era agresiv şi o certa din motive mărunte şi neînsemnate, iar de bătut o bătea când i se făcea lui poftă de scandal. N-a mai putut răbda, biata, o aşa viaţă de câine şi l-a părăsit. A revenit în comuna natală, Vădăstriţa, unde şi-a legat viaţa de Marcel Mitran, prima ei dragoste de pe când era elevă şi cu care a fost prietenă. Se părea că trăiesc în armonie, au făcut o nuntă frumoasă la care eu şi Adrian, fiul meu, am fost naşi, dar n-a trecut mult şi s-au despărţit. Marcel era bun cu Maria doar cănd era treaz, iar la beţie îşi aducea aminte tot ce nu-i convenea din viaţa ei şi o lua la omor. O bătea până obosea sau scăpa cu fuga. Mi-aduc aminte că, odată, a venit în vizită la mine acasă cu el. S-a îmbătat ca un porc şi a încercat să facă scandal, dar eu l-am sfătuit să meargă la culcare că e obosit. L-am pus în pat, iar el, drept recunoştinţă mi-a zis:
- Naşă...firai a dracului tu de naşă cu casa ta!
- De ce mă drăcui, mă finule?
- Pentru că aşa vreau eu! Ce, ai ceva împotrivă?
L-am dat jos din pat, am rugat-o pe nevastă-sa să mă ajute, l-am pus în căruţă şi i-am dat drumul acasă. Am rugat-o pe verişoara mea să nu mai vină cu el la noi niciodată. Şi mi-a respectat rugămintea. N-a mai venit cu el la mine, dar nici n-au mai stat împreună mult timp. Nu ştiu prin ce împrejurări a ajuns Maria la Hunedoara împreună cu Gina, sora ei mai mică, dar bănuiesc că s-au dus să-şi caute de lucru. La scurt timp, Gina a cunoscut un băiat, Traian, tractorist într-o comună din împrejurimi, Rapoltu Mare, cu care a înjghebat o căsnicie trainică. Traian era un om foarte vrednic, munceau amăndoi mult şi în căţiva ani au construit o casă de se întorcea după soare, admirată nu numai de săteni, ci şi de cei care treceau pe acolo. Au dat naştere la doi copii, un băiat şi o fată, la fel de cuminţi şi de vrednici ca şi părinţii lor. Şi-au cumpărat unelte şi maşini agricole: tractor, semănătoare, combină de secerat şi treierat grâul, discuri pentru mărunţit pământul etc. şi lucrează împreună cu fiul pământul sătenilor.
Măria însă n-a avut noroc. A găsit un lăutar din Caracal cu care a trăit în concubinaj. Costel interpreta la orgă, iar ea era solist vocal. Amândoi căntau prin localuri, la nunţi şi botezuri, la petreceri private sau în parcul oraşului. Dar, cum lor le plăcea traiul şi nu le păsa de ziua de mâine, duceau viaţă boemă, de artişti: tot ce câştigau dădeau pe mâncare şi băutură. Iar după beţivăneală urma inerent scandalul. O drăcuia ca la uşa cortului, cum auzise în familia lui, şi o bătea cu pumnii şi picoarele în burtă sau pe unde nimerea. Iarna, când nu mai aveau din ce trăi, îi vindea cerceii, brăţările şi inelele cumpărate vara din căntări. El avea trei copii cărora le plătea pensie alimentară, iar ea avea un fiu pe care l-a lăsat în dorul lelii. Fiul a crescut nesupravegheat şi s-a încurcat cu două fete, dar căsnicia n-a durat. A eşuat în orice tentativă de a se face băiat de treabă. S-a căpătuit cu o fată din comuna Studina şi locuieşte la Grădinile, în casa lui Costică, verişorul meu, care s-a milit de ei şi i-a primit fiindcă au un băieţel, suflet nevinovat care trebuia alivănit undeva.
Maria s-a despărţit de Costel, că nu s-au mai suportat unul pe celălalt, dar bine nu le-a mers nici separaţi. El a ajuns ca vai de capul lui, nu are unde locui şi stă pe unde apucă, iar ea nu se descurcă deloc şi se tonţeşte pe măsură ce îmbătrăneşte. Mintea ei rătăceşte pe meleaguri mirifice şi e plecată cu sorcova mai tot timpul zilei. Eu şi surorile mele ne rugăm bunului Dumnezeu să-i străngă mintea împrăştiată cine ştie pe unde, s-o adune de pe drumuri şi s-o aducă la casa ei, unde jocul de-a viaţa să ia sfărşit.
Nicoleta s-a măritat şi ea tot cu un băiat din Moldova, pe care-l chema Marcel, dar care era un băiat liniştit,cuminte şi bun la suflet. Şi cum meseria este brăţară de aur, Marcel cunoştea foarte bine tâmplăria. Tot unchii mei au făcut nunta lui Marcel cu Nicoleta, iar ei au avut grijă să facă mulţi copii: cinci, o fată şi patru băieţi. Vremea a trecut, multe lucruri s-au schimbat, căci nimic nu stă pe loc, iar fata şi primul băiat al lor s-au căsătorit deja şi stau la casele lor. Ceilalţi trei băieţi se pregătesc să intre, la rându-le, în vâltoarea vieţii, ajutaţi de părinţi.
Cănd ai linişte în suflet şi există pace pe pămănt, armonie în familie şi bună înţelegere între vecini, parcă îţi vine nu numai să-ţi trăieşti viaţa, dar şi să te bucuri de veselia altora. Ne bucurăm de primăvara care pune pe fugă o iarnă grea, de ploaia binefăcătoare care alungă gândurile sumbre ce pun stăpânire pe oameni după o secetă aspră, la vederea unei perechi de tineri îndrăgostiţi ce se ţin de mână şi se sărută discret, la uimirea din ochii unui copil când vede o floare, o vrăbiuţă sau un motan, la sfada dintre doi cocoşi ce se împopoţonează pentru o găină, dar mai ales la însănătoşirea după o boleşniţă afurisită de care aveai impresia că scapi curând dar ea continua să te şicaneze. Asta e viaţa omului, cu bune şi rele, cu bucurii şi necazuri, cu satisfacţii şi suferinţe, cu râsete şi plânsete. Capacitatea de regenerare după o boală a fizicului, cu medicamente sau o alimentaţie raţională corespunzătoare, nu se compară cu aceea a psihicului, care nu se tratează decât cu cel mai bun leac: iertarea. Omul iartă, dar nu uită. Tocmai acest tratament îl aplic şi eu sufletului meu care, bolnav fiind, nu uită mizeriile vieţii prin care am trecut. Într-o seară, după o zi aspră, încercam să dorm, dar nu puteam din cauza unor gânduri negre, dintre cele mai sumbre şi chinuitoare, care mă măcinau şi nu-mi dădeau liniştea şi pacea necesare unui somn profund, benefic sănătăţii şi purificator. Şi filmul vieţii mele, întrerupt de grijile şi activităţile cotidiene, se derula în fiecare seară când mă aşezam în culcuşul meu intim. S-a reluat de la momentul când eram tânără, nu aveam decăt 22 de ani şi trei copilaşi, părăsită de soţul pe care-l iubisem şi încă îl mai purtam nealterat în suflet în sparanţa că se va întoarce, dacă nu la mine, măcar la îngeraşii aceia nevinovaţi cărora le dădusem viaţă din dragoste curată şi pasiune. Trecuseră aproape doi ani, mă lăsase gravidă, şi el habar nu avea de familia lui. Nu ştia cu ce greutăţi mă confrunt ca să-i îngrijesc. Era plecat şi nu ştiam de unde să-l iau, iar copiii cereau nu numai măncare, ci şi îmbrăcăminte, încălţăminte, căldură de toamna timpuriu pănă primăvara tărziu. Eram disperată, în plină iarnă 1972, şi copilaşilor nu aveam ce le pune pe masă şi nici ce băga în sobă ca să-i încălzesc. Mă uitam la ei şi mi se rupea sufletul când îi vedeam suferind fără să aibă vreo vină. Nu ştiam încotro s-o apuc. Băieţelul avea şase anişori, fetiţa patru, iar mezina decât şase luni şi-i trebuia lapte praf care nu se prea găsea decât cu mare greutate. Singurul meu noroc era că o aveam pe mama pe care o lăsam acasă cu copiii, iar eu puteam merge la muncă pentru agoniseala zilnică. Într-o seară am adus acasă un trăistuţ cu făină şi o lingură de untură de la o familie la care lucrasem duminica şi le-am făcut gogoşi în ceaun puişorilor mei. A fost o bucurie de nedescris în familia noastră. Lucram la gostat, eram apreciată de şefii mei pentru că eram cuminte, supusă, harnică şi nu intram în conflicte cu nimeni. Nu-mi plăcea bârfa şi nu criticam pe nimeni. Vorbeam doar când trebuia şi doar ce era necesar. Aveam grijile mele, părerile mele şi mă feream cu discreţie să supăr pe cineva sau să fac ceva care să determine vreo persoană să mă urască şi să-mi vrea răul. Flecăreala, invidia şi ura erau hrana spirituală a multora, iar delaţiunea era modalitatea de a-i înjosi pe alţii şi a te băga pe sub pielea şefilor ca să urci pe treptele nemeritate ale ierarhiei valorice. Scopul meu era să pot căştiga atât cât să-mi ajungă să-mi cresc copilaşii. Lucram în legumicultură, la grădina de legume şi zarzavaturi, ca sezonier, dar iarna nu mă trimiteau acasă ca pe ceilalţi, ci mă opreau pentru diferite activităţi din zootehnie. Văzăndu-mă atât de supusă şi tăcută, unii mă credeau toantă, alţii ziceau că sunt proastă. Îi lăsam cu părerile lor, că dacă i-aş fi contrazis tot mie mi-aş fi făcut rău. Plângeam pe ascuns ca să nu-şi dea seama că sufăr din cauza vorbelor lor. Nu le-am dat niciodată satisfacţia de a se bucura de nenorocirile ce se abătuseră asupra mea sau de a şti gândurile şi grijile mele. Dacă nu faci cuiva reproşuri când afli că te-a discreditat, crede că nu ştii, iar dacă taci când ar trebui să te revolţi, te ia de fraier. Dar tăcerea e ca mierea, iar vorba multă e sărăcia omului. Numai cu vorbe nu se poate trăi în lume. Cine vorbeşte mult şi păgubos are de tras ponoasele meritate şi este evitat, iar cine este discret şi spune vorbe puţine, dar din care înţelegi multe, este apreciat şi din ce în ce mai căutat. Înţelepciunea asta mi-a dat-o numai Dumnezeu şi frecuşurile tinereţii mele, precum şi viaţa nedreaptă îndurată până la această vârstă fragedă. Aşa că am muncit pe brânci, am îndurat vicisitudinile sorţii numai din iubirea pe care o putam celor trei copilaşi care mă aşteptau seara acasă precum iezii caprei din povestirea lui Creangă. Doar ei îmi luau oboseala unei munci istovitoare, îmi dădeau zâmbetul pierit din timpul zilei, mă luau de gât şi mă pupau cu dragoste şi plini de afecţiune. Abia atunci simţeam că am pentru cine trăi şi pentru ce mă zbate, căci viaţa nu este un zbor lin, ci o continuă zbatere. Dumnezeu a binecuvântat viaţa şi l-a supus patimilor până şi pe fiul lui cel mai drag – OMUL – ca să simţim că bucuria sau fericirea nu vine decât după strădanie şi suferinţă. Sufeream pentru copiii mei şi mă străduiam să-i cresc altfel decât am fost eu crescută. Erau mici şi nu puteam să mă uit la ei cum mor de foame şi de frig.
Văzându-mă încolţită de nevoi şi neavând alte posibilităţi decât folosirea braţelor mele în acele vremuri grele, am rugat şefii mei de la gostat să mă învoiască, fără plată, câteva zile ca să merg la pădure şi să fac rost de lemne de foc. Aflasem de la naşul meu de cununie că pădurea din preajma comunei Urzica a fost tăiată, iar rădăcinile copacilor se dau gratis celor care le scot şi le iau acasă. Ocolul silvic avea nevoie de eliberarea terenului pentru a planta alţi copaci. M-am dus şi eu la pădure ca să scot buturugi cu mulţi oameni din Vădăstriţa. Dar ei erau numai bărbaţi, iar eu eram singura femeie printre ei. Cât le-am fericit pe acele neveste care au rămas acasă cu grijile gospodăriei şi îngrijirea copiilor! De ce n-oi fi avut şi eu norocul lor?
Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine groase, aveau mănuşi, cazmale, târnăcoape şi topoare, iar eu, sărăcuţa, tremuram de frig şi aveam măinile îngheţate deoarece eram cam golaş îmbrăcată şi aveam numai cazma şi topor. Buldozerele scormoneau pământul şi scoteau buturugile mai mult de jumătate din pământ. Bărbaţii se luptau cu buturugile cele mai mari, eu numai cu rădăcinile şi vânele de copaci nu prea groşi. Ei făceau grămezile mari, eu abia străngeam o grămăjoară. Doar când se odihneau sau stăteau la masă şi beau vin aveam şi eu mai mult spor, că mă foloseam de uneltele lor.
La pădure mergea şi naşul meu cu pretenii lui. Aveam de mers vreo 9 km până acolo. Aşa că mă sculam de la ora 4 dimineaţa şi plecam pe jos cu noaptea-n cap, având în trăistuţă puţina mâncare pentru o zi. Îmi făceam singură curaj prin întunericul nopţii pe drumul anevoios, că doar-doar m-o ajunge naşul cu bicicleta. Când auzeam voci în spatele meu îmi venea inima la loc şi tot speram să fie naşul, căci el mă mai lua pe bicicletă câţiva km, mergea mai domol sau cobora şi mă însoţea. Prindeam puteri, parcă şi paşii îmi erau mai iuţi şi ajungeam la pădure mai repede. Dar, după o zi istovitoare de cazne şi frustrări, reveneam acasă pe jos încă 9 km, ruptă de oboseală şi vlăguită de puteri. Iezii caprei mă aşteptau cu drob de sare în spinare, mălăieş în călcâieş, frunze-n buze, lapte-n ţâţe, fără să ştie că lupul cel viclean, adică sărăcia, îmi dădea târcoale mie şi îi pândea pe ei. De multe ori mă înapoiam acasă cu mâncarea în trăistuţă ca să am ce le da lor, fiindcă întotdeauna îmi săreau în cale cu întrebarea:
- Ce ne-ai adus, mămico?
Dar necazul cel mai mare venea din partea bărbaţilor pe care îi rugam să mă sprijine în diferite situaţii sau activităţi cu condiţia să-i răsplătesc. Crezând şi ştiind că n-am bani, dar eram tânără şi cochetă, îmi săreau în ajutor, dar cu condiţia să mă culc cu ei. Credeau că sunt pradă uşoară ori marfă ieftină de vânzare. Îi atrăgea corpul meu şi mă doreau pentru o noapte. Îşi ziceau că dacă n-am soţ sunt mare doritoare de senzaţii trecătoare. Mi-am păstrat demnitatea şi n-am cedat unor asemenea ticăloşii. Şi cu cât mă feream, cu atât se înverşunau mai rău, făceau pariuri între ei care să mă aibă, îmi promiteau lucruri inimaginabile şi îmi propuneau câştiguri ilicite. Eu nu aveam nevoie de aşa ceva. Asta îmi mai trebuia, să mă arate lumea cu degetul că am luat bărbatul vreuneia, nu-mi ajungea sărăcia cu care mă luptam? Dacă în urma unei astfel de aventuri neghioabe rămâneam gravidă, cine se mai uita la mine? Dar aşa, ştiindu-mă nevinovată, mă uitam eu fără sfială în ochii tuturor, în primul rănd în ai copiilor mei neprihăniţi care nu trebuia să aibă o mamă destrăbălată. Aveam un singur gând: să mă ţină Dumnezeu sănătoasă şi să am putere de muncă. Aventura amoroasă, dacă o fi să vină şi n-oi mai putea face faţă situaţiei, are destul timp să aştepte. Deocamdată nu-mi stătea gândul la alt bărbat decăt la tatăl pruncilor mei, pe care l-am iubit şi-l iubesc din adâncul fiinţei mele. Mă gândeam că bunul Dumnezeu o să-i lumineze minţile, o să-i arate calea cea înţeleaptă care să-i îndrepte paşii spre cuibuşorul nostru în care îl aşteptam cu rodul dragostei noastre.
Se zice că de ce ţi-e frică nu scapi.
Am mers vreo trei săptămâni la scos buturugi din pădure. De-acum, oamenii îşi făceau rost de mijloace de transport ca să le aducă acasă. Unii aveau atelaje de la gospodăria colectivă, alţii le duceau cu droaga şi măgarul. Tractoriştii luau remorcile de la S.M.T., iar alţii plăteau camioanele de la I.R.T.A. În ultima zi, pe când mergeam pe jos pe lângă bicicleta naşului, ne-a claxonat din spate o maşină. Ne-am dat la o parte ca să-i facem loc să treacă, dar şoferul a redus viteza în dreptul nostru şi ne-a fixat cu interes deosebit. Era un Saviem de culoare albastră, un camion curat pe care mai şi scria mare, cu litere de o şchioapă „Păstraţi curăţenia!”. Lucru care mi-a atras atenţia şi pe care l-am discutat cu naşul:
- Văzuşi, naşule ce maşină curată avea acest băiat?
- Văzui, fină, dar mi-a atras atenţia nu numai curăţenia maşinii, ci şi ţinuta lui îngijită, atât cât putui eu să observ. Face parte dintre aceia care se respectă pe ei ca să fie respectaţi de alţii. Brava băiat!
Am ajuns la grămada mea de buturugi, am mai adunat ceva, nu cine ştie ce, vreo două remorci cu totul. Alţii aveau patru-cinci, dar eram mulţumită şi cu mai puţin. Acum problema era cu ce le duc acasă ca să nu mi le fure cineva. Prea multe zile nu le puteam lăsa pe câmp. Cât cărau ceilalţi erau în siguranţă, că nimeni nu se atingea de grămada altuia. Îmi părea rău că am muncit atât de mult şi cât drum am făcut zilnic ca să ies din iarnă. Bani nu mai aveam că nu lucrasem la gostat, iar ce căştigasem se dusese pe necesarul zilnic. În cele două-trei zile care au trecut, am mers la gostat ca să mai câştig ceva bani, dar salariile se dădeau târziu şi tot puţini aş fi luat. Mă rugam la Dumnezeu să mă ajute, eu nu ştiam cum, dar găsea el o soluţie pentru mine, că prea eram oropsită. Cred că m-a văzut în pădure cum mă luptam cu greutăţile vieţii şi cu vitregiile naturii, a scormonit în desaga cu ajutoare pentru năpăstuiţi şi a găsit rezolvarea. Şi dacă în pădure, când găseam o buturugă mai mare, mă rugam să mă ajute s-o scot şi simţeam cum îmi dă puteri şi o pridideam, duhul sfănt al Domnului s-a pogorât din nou asupra mea şi mi-a trimis ajutorul. În după-amiaza celei de a treia zi m-am pomenit la poartă cu o maşină care claxona. Un fior mi-a săgetat inima. Rugasem câţiva tractorişti şi şoferi să mă ajute să ies din impas şi credeam că vreunul dintre ei s-a milit şi mă caută. Am ieşit să văd cine mă strigă. Dar era maşina albastră. Din ea a coborăt un băiat înalt, potrivit de slab, cu început de chelie şi picioare cam strâmbe, dar nu-i stătea rău. Era curat şi îngrijit îmbrăcat.
- Mă cheamă Gigel. Te caut de trei zile, doamnă!
- De ce?
- Te-am văzut la pădure cu acel bătrân şi am crezut că este tatăl tău. Am vrut să te cunosc, m-am interesat de tine şi am aflat multe.
- Eu nu sunt de căutat, iar acel bătrân este naşul meu de cununie. Nu am tată şi nu am avut niciodată. Sunt o femeie săracă, iar soţul m-a părăsit din cauza sărăciei. M-a lăsat neajutorată, ca un laş, cu trei copii mici, cărora le port singură de grijă. Oi fi cules tu informaţii despre mine, dar nu vreau să le ştiu şi nici nu mă interesează ce ai aflat. Nu-mi arde mie de escapade sau relaţii cu bărbaţi pe care nu-i cunosc şi nu ştiu ce le poate capul. Bărbatul e dator să încerce, înţeleg lucrul acesta, dar cu mine nu-ţi merge, nu ai găsit femeia potrivită şi nici momentul.
- Bre, că oţărâtă mai eşti! Nu credeam că eşti aşa de supărată. Pentru că firea ta plăcută şi aspectul de tânără veselă nu-ţi umbreşte chipul din cauza atâtor necazuri. Aproape că nu-mi vine să cred ceea ce îmi spui. Ori vrei să mă îndepărtezi fără să stai cu mine de vorbă, fără să ne cunoaştem îndeaproape.
- Dar nu te uiţi la mine cum arăt? Nu vezi aspectul social al greutăţilor mele, cu ce mă confrunt ca să supravieţuiesc? Casa mi-e neterminată, locuiesc într-o coşarie în care n-am tavan deasupra capului, n-am gard împrejurul curţii. Sunt o femeie singură, că bărbatul m-a părăsit şi-l tot aştept să vină. Singura mea avere sunt cei trei copii pe care-i iubesc ca pe ochii din cap. Nimeni şi nimic nu mă poate despărţi de ei. Aşa că n-ai găsit ce căutai, du-te la o femeie pe potriva ta şi lasă-mă în durerea care m-a încolăcit de tânără.
În ciuda celor întâmplate şi chiar dacă soţul meu mă părăsise, eu nu încetasem să-l iubesc. Îl iubeam în aşa fel încât credeam că niciodată n-o să mă mai dărui altui bărbat. Munceam pe rupte şi luptam din răsputeri cu toată fiinţa mea pentru copilaşii mei în speranţa că el tot se va întoarce acasă la noi. Voiam să-i fiu fidelă şi credincioasă.
Dar, de atâta sărăcie şi în astfel de împrejurări, am cedat. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte că n-am putut să mai fac faţă acestor necazuri. Aveam nevoie de un astfel de ajutor în momentele când nimeni nu se mai uita la mine. Eram părăsită până şi de cea mai iubită fiinţă pe care am cunoscut-o ca femeie şi cu care, de fapt, m-am căsătorit: bărbatul căruia m-am dăruit în mod sincer, din dragoste, idealul meu năruit cu atâta nepăsătoare durere. Şi dacă Providenţa l-a trimis la casa mea să mă caute, m-am lăsat dusă de soartă, crezând c-o să am noroc.
Era în anul 1972, aveam 22 de ani, eram energică şi plină de viaţă. Nu eram prea voinică, aveam doar 1,65 m înălţime, eram şatenă cu ochii verzi, părul roşcat, ondulat, căzut pe umeri, legat cu o banderolă şi fundiţă în creştetul capului. Eram suplă şi puţinele mele rochiţe, mulate pe corp, îmi dădeau înfăţişarea unei fete crescute la oraş. Dar eram fata crescută la ţară, ţăranca cea mai pură. Studii nu aveam pentru că mă măritasem din clasa a VII-a. Pe scurt, eram nu numai sărmană şi strâmtorată de nevoi, ci şi împovărată de griji şi neajunsuri. Doar fizicul mă avantaja şi-mi dădea un imbold nebănuit.
Deşi eram singură şi necăjită, acest om nu s-a retras. Nu s-a ferit de mine şi nici de lume, m-a ascultat răbdător şi a rămas ferm pe poziţie:
- Eu te-am plăcut din prima clipă, aşa că am alergat după tine, te-am căutat, iar acum te-am găsit şi nu vreau să te pierd.
Am considerat că este destul de matur ca să-şi dea seama ce vorbeşte şi nu că eu sunt o pradă uşoară pentru meschinele lui interese. Îmi era ruşine să-l invit în casă, dar, până la urmă, inevitabilul s-a produs. Când a intrat în casă a fost profund impresionat de condiţiile inumane în care trăiam eu şi copilaşii mei. Aveam o căsuţă din chirpici cu două încăperi: prima era bucătăria noastră cu vatră şi ţest, iar cealaltă era dormitorul pentru cinci persoane. Tencuite erau doar zidurile, iar tavanele erau din prăştii cu pămănt între ele. Când umblau şoarecii prin pod, ne trezeam plini de ţărănă. Impresionat de cele văzute, evaluănd starea mea socială şi sărcia materială de neconceput, mi-a zis:
- Te rog să ai încredere în mine ca într-un prieten adevărat, că nu ai nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Eu provin dintr-o familie bună din comuna Dăbuleni. Sunt un om înstărit, în gospădăria mea am tot ce-mi trebuie, dar sunt nefericit fiindcă nu m-am însurat cu cine trebuia. Am luat o femeie de neam, cu avere, dar fără plăcere.
(continuare în "Tragediile unei vieţi, vol.IV, în curs de apariţie)
No comments:
Post a Comment